Scârţ a făcut scaunul când s-a aplecat să se uite mai bine la mine.

– Ce e? Ce-am zis? Sau ai înghiţit o muscă?

– Nee. Doar că am cunoscut pe cineva cu acelaşi nume. Şi el avea o casă de amanet şi accepta pariuri.

– Probabil că provin amândoi din acelaşi clan de cămătari din România. În orice caz, ar putea să accepte o cotă de cinci la unu, mai ales la pierdere, aşa cum mergi tu. Oricum, n-o să primeşti cota reală. Sigur că nici Roth nu ţi-ar da-o, dar tot ar fi mai bine decât cu Frank Frati.

– Dar Frati nu are legături cu Mafia, nu?

– Cred că nu, dar cine poate şti? Agenţii de pariuri, chiar şi cei care se ocupă ocazional de aşa ceva, nu-s renumiţi pentru relaţiile lor oneste.

– Probabil ar trebui să-ţi urmez sfatul şi să-mi ţin banii.

Quinlan a părut îngrozit.

– Nu, nu, nu, să nu faci asta. Pariază pe echipa Bears la câştigarea campionatului de fotbal. Îţi garantez că o să-ţi iasă.

Pe 22 iulie, i-am spus lui Sadie că am nişte treabă în Dallas şi că îl voi ruga pe Deke să aibă grijă de ea. Mi-a răspuns că nu este nevoie şi că o să fie bine. Îşi recăpăta fosta personalitate. Încetul cu încetul, dar şi-o recăpăta.

Nu m-a întrebat nimic despre natura treburilor mele din Dallas.

M-am oprit mai întâi la First Corn, unde mi-am deschis caseta de valori şi am verificat de trei ori notiţele lui Al, ca să mă conving că îmi amintisem corect toate datele. Şi da, Tom Case avea să fie învingătorul surpriză, făcându-l knock-out pe Dick Tiger în runda a cincea. Probabil că Al luase rezultatul meciului de pe internet, pentru că plecase din Dallas – şi din senzaţionala perioadă a anilor şaizeci – cu mult înainte.

– Vă mai pot fi de folos cu ceva, domnule Amberson? m-a întrebat funcţionarul conducându-mă la uşă.

Ai putea să te rogi ca bunul meu prieten Al să nu fi înghiţit o găluşcă de minciuni vehiculate pe internet.

– Poate. Ştiţi unde pot găsi un magazin care închiriază costume? Trebuie să fac pe magicianul la ziua de naştere a nepotului meu.

După ce s-a uitat în Pagini Aurii, secretara domnului Link mi-a dat o adresă de pe Young Street. De acolo am cumpărat ce îmi trebuia. Şi mi-am dus cumpărăturile în apartamentul de pe West Neely – măcar să fie bun la ceva, de vreme ce tot plăteam chiria. Mi-am lăsat acolo şi pistolul, pe raftul de sus al dulapului. Am pus în torpedo atât microfonul, pe care îl scosesem din lampa de la etaj, cât şi magnetofonul japonez. Intenţionam să le arunc în pădure pe drumul de întoarcere în Jodie. Nu mai aveam nevoie de ele. Apartamentul de sus nu mai avea chiriaşi, iar casa era înfricoşător de tăcută.

Înainte să plec de pe Neely Street, m-am dus în curtea unde, cu doar trei luni în urmă, Marina îl fotografiase pe Lee cu puşca în mâini. Nu era nimic de văzut acolo, decât pământ bătătorit şi câteva buruieni mai temerare. Dar tocmai când am dat să plec, am observat ceva, o sclipire roşie sub trepte. Morişca roşie de jucărie a unui copil. Am luat-o şi am pus-o tot în torpedoul maşinii, alături de microfon, dar pe ea nu am aruncat-o. Nu ştiu de ce.

După aceea, m-am oprit la ferma impozantă de pe Simpson Stuart Road, unde locuiau George de Mohrenschildt şi soţia sa, Jeanne. De îndată ce am văzut-o, am scos-o din discuţie pentru întâlnirea pe care o puneam la cale. În primul rând, nu aveam cum să fiu sigur când Jeanne va fi acasă şi când nu, iar discuţia trebuia să aibă loc doar între noi doi, fără martori. În al doilea rând, nu era suficient de izolată. Chiar alături se afla un liceu eminamente pentru elevi de culoare, Paul Quinn College, iar cursurile de vară probabil că începuseră. Nu am observat cârduri de copii, dar tot erau destui, pe jos sau pe biciclete. Iar asta nu era bine pentru scopul meu. Era foarte posibil ca discuţia noastră să devină zgomotoasă. Era foarte posibil să nu fie o discuţie în adevăratul sens al cuvântului – în sensul conferit de dicţionarul Merriam-Webster.

Şi atunci am observat ceva. Pe gazonul întins din faţa conacului familiei de Mohrenschildt, unde aspersoarele aruncau sprayuri graţioase de apă în aer şi creau curcubeie atât de mici că le puteai pune în buzunar. 1963 nu era an electoral, dar, la începutul lunii aprilie – chiar în preajma zilei în care cineva atentase la viaţa generalului Edwin Walker – deputatul din circumscripţia cinci murise în urma unui infarct. Aşa că, pe 6 august, urmau să aibă loc alegeri anticipate pentru locul său în Camera Reprezentanţilor.

Pe semnul de pe peluză scria: VOTEAZĂ JENKINS ÎN CIRCUMSCRIPŢIA CINCI! ROBERT „ROBBIE” JENKINS, CAVALERUL CEL ALB DIN DALLAS!

Şi, dacă era să mă iau doar după ce scriau ziarele, Jenkins chiar era un cavaler alb, un politician de dreapta, care împărtăşea în totalitate opiniile lui Walker şi ale mentorului spiritual al lui Walker, Billy James Hargis. Robbie Jenkins susţinea cu ardoare autonomia statelor, învăţământ egal, dar segregat. Şi reinstituirea blocadei din timpul Crizei Rachetelor în jurul Cubei. Aceiaşi Cubă pe care de Mohrenschildt o numea minunata insulă. Pancarta aceea întărea sentimentul pe care deja îl aveam referitor la de Mohrenschildt. Nu era altceva decât un diletant care, în fond, nu nutrea absolut niciun crez politic. Va acorda sprijin oricui îl va amuza sau îi va aduce bani. Lee Oswald n-avea cum să-l facă bogat – era el însuşi atât de sărac încât, în comparaţie cu el, un şoarece de biserică ar fi părut milionar – însă devotamentul lui lipsit de orice haz faţă de socialism în combinaţie cu ambiţiile lui grandomane îi oferiseră lui de Mohrenschildt suficientă distracţie.

O concluzie era evidentă: Lee nu călcase niciodată pe această peluză şi nici nu murdărise covoarele acestei case cu tălpile lui de băiat sărac.