Aceasta era cealaltă viaţă a lui de Mohrenschildt… sau una dintre celelalte vieţi. Simţeam că avea mai multe şi le păstra în diferite compartimente sigilate. Dar toate astea nu-mi răspundeau la întrebarea care mă frământa, şi anume: se simţise el oare atât de plictisit încât l-a însoţit pe Lee atunci când a încercat să-l asasineze pe monstrul fascist care era Edwin Walker? Nu-l cunoşteam suficient de bine ca să mă aventurez să fac o presupunere cât de cât corectă.

Dar voi afla. Eram hotărât sută la sută.

16

Pe afişul din vitrina casei de amanet a lui Frank Frati scria BINE AŢI VENIT LA MAGAZINUL DE CHITARE. Erau expuse o mulţime de asemenea instrumente: chitare acustice, electrice, cu douăsprezece corzi, şi una cu grif dublu care mi-a adus aminte de un clip al lui Mötley Crüe. Desigur că mai erau scoase la vânzare şi tot felul de mărturii ale vieţilor falimentate –  inele, broşe, coliere, aparate de radio. Femeia care m-a întâmpinat nu era grasă, din contră; nu purta rochie roşie şi mocasini, ci pantaloni largi şi bluză cu gulerul răsfrânt, dar trăsăturile îi erau la fel de impenetrabile ca acelea ale femeii pe care am întâlnit-o în Derry şi din gură mi-au ieşit aceleaşi cuvinte.

– Aş dori să discut cu domnul Frati o propunere de afaceri cu privire la anumite activităţi sportive.

– Nu mai spune? Adică despre un pariu, cum zicem noi pe aici?

– Eşti de la poliţie?

– Da, sunt ofiţerul Curry de la poliţia din Dallas. Nu-ţi dai seama după ochelarii de soare şi falca pătrată?

– Nu văd nici ochelari, nici falcă pătrată, doamnă.

– Pentru că sunt sub acoperire. Ce pariu vrei să faci în mijlocul verii, băiete? Nu-i nimic de pariat.

– Case–Tiger.

– Pe care din ei?

– Case.

Şi-a dat ochii peste cap şi a strigat peste umăr:

– Vino până aici, tati, te-ai pricopsit cu un fraier.

Frank Frati avea cam de două ori vârsta lui Chaz Frati, dar asemănarea dintre ei era evidentă. Erau rude, sigur că erau. Dacă aş fi spus că am pariat odinioară la domnul Frati din Derry, Maine, sunt convins că am fi pornit o discuţie despre cât de mică era lumea.

Dar m-am abţinut şi am trecut direct la negocieri.

– Pot să pun cinci sute de dolari pe Tom Case învingător împotriva lui Dick Tiger la Madison Square Garden?

– Bineînţeles, mi-a răspuns Frati. La fel de bine poţi să-ţi vâri un drug de fier fierbinte în poponeaţă, dar pentru ce ai vrea să faci una ca asta?

Fiica sa a scos un hohot scurt de râs, ca un lătrat.

– Ce cotă îmi dai?

S-a uitat la femeie. Ea şi-a ridicat mâinile. Două degete la stânga, unul la dreapta.

– Doi la unu? E ridicol.

– Viaţa e ridicolă, prietene. Du-te la o piesă de-a lui Ionesco, dacă nu mă crezi. Îţi recomand Victimele datoriei.

Măcar nu-mi spunea „frăţioare” cum o făcuse frăţiorul lui din Derry.

– Fii înţelegător, domnule Frati.

A luat o chitară Epiphone Hummingbird şi a început s-o acordeze. Uluitor de repede.

– Dă-mi motive să fiu, sau du-te în Dallas. E un loc acolo…

– Ştiu locul din Dallas. Prefer Fort Worth. Am locuit aici.

– Faptul că te-ai mutat dovedeşte mai multă minte decât pariul pe Tom Case.

– Dacă aş zice că va învinge Case prin knock-out în primele şapte runde? Ce cotă ar fi?

S-a uitat la fiica sa. Acum aceasta a ridicat trei degete de la stânga.

– Dar în primele cinci?

S-a gândit puţin şi a ridicat şi al patrulea deget. M-am hotărât să nu întind coarda mai departe. Mi-am notat numele în registru şi i-am arătat permisul auto, având grijă să astup cu degetul adresa mea din Jodie, exact la fel cum făcusem cu trei ani în urmă când pariasem pe Pirates la Faith Financial. Apoi i-am dat banii, cam un sfert din toate lichidităţile mele, şi am îndesat chitanţa în portofel. Două mii îmi vor ajunge ca să acopăr alte cheltuieli ale lui Sadie şi să mă ţină cât timp voi mai rămâne în Texas. În plus, nu îmi făcea plăcere să-l trag pe sfoară pe acest Frati, aşa cum nu-mi plăcuse să-l înşel nici pe Chaz, chiar dacă îl pusese pe Bill Turcotte pe urmele mele.

– Vin a doua zi după dans, i-am zis. Să-mi pregăteşti banii.

Fata a început să râdă şi şi-a aprins o ţigară.

– Nu asta i-a zis dansatoarea arhiepiscopului?

– Te cheamă cumva Marjorie?

A împietrit cu ţigara între degete şi fumul ieşindu-i printre buze.

– De unde ştii?

Mi-a observat expresia şi a râs.

– De fapt, mă cheamă Wanda, băiete. Sper să te pricepi mai bine la pariuri decât la ghicit nume.

Pe drumul spre maşină mi-am spus că şi eu sper acelaşi lucru.

Capitolul 25 1

În dimineaţa zilei de 5 august am stat cu Sadie până au pus-o pe o targă mobilă şi au dus-o în sala de operaţie. Acolo o aştepta doctorul Ellerton, împreună cu alţi doctori, suficienţi cât să formeze o echipă de baschet. Ochii ei erau lucioşi din cauza anesteziei pre-operatorii.

– Urează-mi noroc.

M-am aplecat şi am sărutat-o.

– Să ai parte de tot norocul din lume.

Operaţia a durat trei ore, după care au adus-o dormind dusă şi sforăind înapoi în rezervă – aceeaşi cameră, acelaşi tablou pe perete, aceeaşi canapea oribilă înghesuită în colţ. Obrazul stâng îi era acoperit cu un bandaj nou. Rhonda McGinley, asistenta cu umeri de fotbalist, m-a lăsat să stau cu ea până şi-a mai revenit puţin, lucru ce constituia o încălcare gravă a regulilor spitalului. Orele de vizită sunt mult mai stricte pe Tărâmul lui Demult. În cazul în care nu te simpatizează asistenta-şefă.

– Cum te simţi? am întrebat-o pe Sadie luând-o de mână.

– Mă doare. Şi mi-e somn.

– Atunci culcă-te la loc, iubito.

– Poate data viitoare…

Vorbele i s-au înecat în sforăit. Ochii i s-au închis, dar s-a forţat să-i deschidă iarăşi.

– … o să fie mai bine. Acolo de unde vii tu.

Apoi a adormit. Iar eu am avut altă temă de gândire.

Când m-am dus la cabinetul asistentelor, Rhonda mi-a spus că doctorul Ellerton mă aşteaptă la cantina de la parter.

– O s-o ţinem astăzi şi probabil şi mâine, a zis el. O infecţie este ultimul lucru pe care ni-l dorim. (M-am gândit mai târziu la asta, bineînţeles – una dintre chestiile acelea care sunt nostime, dar nu