– Cum a mers?

– Cât de bine ne-am aşteptat, dar rănile pe care i le-a făcut Clayton sunt foarte grave. În timpul recuperării, am s-o programez la o a doua operaţie prin noiembrie sau decembrie.

Şi-a aprins o ţigară, a suflat fumul şi a continuat:

– Echipa de chirurgi e dată naibii şi facem tot ce ne stă în putere… dar există anumite limite.

– Da, ştiu.

Şi eram convins că mai ştiam şi altceva. Aici, cel puţin. Data următoare când Sadie va fi operată, nu va fi cu un bisturiu. Va fi cu laserul.

Acolo de unde veneam eu.

Economiile mărunte pe care le faci au uneori obiceiul să se întoarcă şi să te muşte de fund. Renunţasem la telefonul din apartamentul de pe Neely Street doar ca să economisesc opt sau zece dolari pe lună, iar acum aveam nevoie de el. Dar era un magazin mic, la vreo patru străzi distanţă, cu o cabină telefonică lângă frigiderul de Cola. Aveam numărul lui de Mohrenschildt notat pe o bucăţică de hârtie. Am băgat o fisă în aparat şi am format.

– Reşedinţa de Mohrenschildt, cu ce vă pot ajuta?

Nu era vocea lui Jeanne. Probabil era menajera – de unde aveau soţii de Mohrenschildt atâţia bani?

– Aş dori să vorbesc cu George, vă rog.

– Îmi pare rău, domnule, dar este la birou.

Am scos la iuţeală un pix din buzunarul de la piept.

– Îmi puteţi da numărul?

– Da, domnule. CHapel 5-6323.

– Mulţumesc.

L-am notat pe dosul palmei.

– Cine să-i spun că l-a căutat dacă nu reuşiţi să daţi de el, domnule?

Am închis. Senzaţia binecunoscută de frig începuse iar să mă învăluie. M-am bucurat. În momentele acelea chiar aveam nevoie de minte limpede şi rece.

Am pus altă monedă de douăzeci şi cinci de cenţi în telefon şi de această dată mi-a răspuns o secretară care mi-a spus că sunasem la Centrex Corporation. Am informat-o că doresc să vorbesc cu domnul de Mohrenschildt. Bineînţeles că ea a vrut să ştie în ce problemă.

– Spuneţi-i că este vorba despre Jean-Claude Duvalier, din Haiti, şi Lee Oswald. Spuneţi-i că este spre binele lui.

– Numele dumneavoastră, domnule?

Puddentane nu ţinea aici.

– John Lennon.

– Vă rog să aşteptaţi, domnule Lennon, să văd dacă poate vorbi.

Nu am ascultat muzică de aşteptare, ceea ce, în linii mari, era mai bine decât în timpul meu. M-am sprijinit de peretele încălzit de soare al cabinei şi am privit ţintă semnul pe care scria DACĂ FUMAŢI VĂ RUGĂM SĂ PORNIŢI VENTILATORUL. Nu fumam, dar tot i-am dat drumul. Fără prea mare folos.

Am auzit un clic suficient de tare ca să mă facă să tresar şi apoi glasul secretarei:

– Aveţi legătura, domnule de Mohrenschildt.

– Alo? cu vocea aceea jovială şi tunătoare de actor. Alo? Domnul Lennon?

– Alo? Linia asta este sigură?

– Ce vreţi să…? Sigur că este. O clipă. Să închid uşa.

A urmat o pauză, apoi s-a întors.

– Despre ce e vorba?

– Despre Haiti, prietene. Şi despre zăcăminte de petrol.

– Care-i treaba cu Monsieur Duvalier şi tipul ăla, Oswald?

Nu i se simţea niciun strop de îngrijorare în glas. Doar curiozitate bonomă.

– O, dar îi cunoşti mult mai bine, i-am zis. Haide, spune-le cum le spui de obicei, Baby Doc şi Lee.

– Sunt extrem de ocupat astăzi, domnule Lennon. Dacă nu îmi spuneţi despre ce este vorba, mă tem că va trebui să…

– Baby Doc îţi poate aproba trecerea în proprietate a terenurilor petrolifere din Haiti pe care le urmăreşti de cinci ani. Şi ştii asta; este mâna dreaptă a tatălui său, conduce gruparea paramilitară şi este succesorul direct la funcţia de preşedinte. Ţine la tine şi noi ţinem la tine…

De Mohrenschildt începuse să aducă mai mult cu un om adevărat şi mai puţin cu un actor.

– Când spui noi, vrei să zici…

– Noi toţi ţinem la tine, de Mohrenschildt, dar ne îngrijorează asocierea ta cu Oswald.

– Doamne, dar abia dacă-l cunosc! Nu l-am mai văzut de vreo şase sau opt luni!

– L-ai văzut în duminica Paştelui. I-ai dus un iepure de jucărie fetiţei lui.

O pauză foarte lungă. Apoi:

– Da. Aşa a fost. Uitasem.

– Ai uitat şi că a tras cineva în Edwin Walker?

– Da’ ce treabă am eu cu asta?

Aproape imposibil să nu crezi în indignarea lui nedumerită. Cuvânt cheie: aproape.

– Haide, haide, i-am spus eu. Doar l-ai acuzat pe Oswald.

– Glumeam, fir-ar a dracului de treabă!

Am tăcut câteva secunde, după care i-am zis:

– Ştii pentru ce companie lucrez eu, de Mohrenschildt? Îţi dau un indiciu – nu este Standard Oil.

La capătul celălalt al firului s-a aşternut tăcerea câtă vreme de Mohrenschildt procesa tot rahatul pe care i-l îndrugasem. Doar că nu era rahat, nu în întregime. Ştiusem despre iepurele de jucărie şi ştiusem despre glumele pe care le făcuse în legătură cu tentativa eşuată a lui Oswald, după ce soţia lui observase puşca. Concluzia care se impunea era destul de evidentă. Compania mea era Compania, adică CIA, şi singura întrebare care îl frământa acum pe de Mohrenschildt – sau cel puţin aşa speram – era cât de mult interceptasem din viaţa lui atât de interesantă.

– Este o neînţelegere, domnule Lennon.

– Pentru tine, aşa ar fi bine să fie, pentru că nouă ni se pare că tu l-ai instruit să tragă. Ai tot dat din gură despre ce rasist e generalul Walker şi cum o să ajungă el un Hitler al Americii.

– Este complet fals!

Nu l-am băgat în seamă.

– Dar nu aspectul acesta ne preocupă. Grija noastră principală este că l-ai fi putut însoţi pe domnul Oswald în misiunea lui de pe zece aprilie.

– Ach, mein Gott! E o nebunie!

– Dacă îmi poţi dovedi asta – şi dacă promiţi să te ţii departe de labilul domn Oswald pe viitor…

– Pentru numele lui Dumnezeu, e în New Orleans!

– Taci din gură, i-am spus. Ştim unde este şi ştim ce face. Împarte pliante de solidaritate cu Cuba. Dacă nu o să înceteze, o să ajungă curând în puşcărie.

Şi chiar aşa o să se întâmple, în mai puţin de o săptămână. Unchiul lui, Dutz – cel asociat cu Carlos Marcello – îi va plăti cauţiunea.

– Se va întoarce în Dallas, dar tu nu trebuie să iei legătura cu el. Micuţul tău joc s-a terminat.

– Îţi spun că niciodată n-am…

– Terenurile acelea încă mai pot fi ale tale, doar cu condiţia să