– Eu… stai să mă gândesc…

A urmat o pauză lungă.

– Da. Da, cred că pot.

– Atunci să ne întâlnim.

– Când?

– În seara asta. La nouă. Trebuie să raportez mai departe, iar şefii mei vor fi foarte supăraţi dacă ţi-aş da timp să-ţi fabrici un alibi.

– Vino la mine acasă. O s-o trimit pe Jeanne la film cu prietenele ei.

– Mă gândesc la alt loc. Şi nici nu ai nevoie de direcţiuni ca să ajungi acolo.

I-am spus ce aveam în minte.

– De ce tocmai acolo? m-a întrebat sincer nedumerit.

– Doar vino. Şi, dacă nu vrei să se supere foarte tare pe tine cei doi Duvalier, père şi fils, vino singur, prietene.

Şi am închis.

La şase fix am fost înapoi la spital, unde am stat cu Sadie o jumătate de oră. Avea mintea limpede acum şi spunea că durerile nu sunt aşa de mari. La şase şi jumătate i-am sărutat obrazul cel teafăr şi i-am zis că trebuie să plec.

– La treaba ta? m-a întrebat. La treaba ta cea adevărată?

– Da.

– Dar nu o să păţească nimeni nimic dacă nu este absolut necesar, da?

Am dat din cap.

– Şi nici din greşeală.

– Fii prudent.

– Ca şi cum aş merge pe ouă.

A încercat să zâmbească. Dar surâsul i s-a transformat în grimasă când i s-a întins pielea proaspăt jupuită de pe obrazul stâng. A privit peste umărul meu. M-am întors şi i-am văzut în prag pe Deke şi Ellie. Se îmbrăcaseră cu cele mai bune haine ale lor. Deke purta un costum dintr-o ţesătură subţire, de vară, şiret la guler şi pălărie de cowboy. Ellie avea o rochie din mătase roz.

– Dacă vrei, noi putem să mai aşteptăm, a spus Ellie.

– Nu, intraţi. Tocmai plecam. Dar nu staţi mult. E obosită.

Am sărutat-o pe Sadie de două ori – pe buzele uscate şi pe fruntea umedă. Apoi m-am dus la apartamentul de pe Neely Street şi am înşirat pe masă toate articolele cumpărate de la magazinul de costume. M-am deghizat încet şi cu trudă în faţa oglinzii din baie, citind mereu indicaţiile şi dorindu-mi ca Sadie să fie cu mine ca să mă ajute.

Nu mi-era teamă că de Mohrenschildt se va uita la mine şi îmi va spune nu te cunosc de undeva?; ci voiam să fiu sigur că nu îl va recunoaşte pe „John Lennon” şi cu altă ocazie. În funcţie de cât de sincer era, s-ar fi putut să fie nevoie de încă o întrevedere. Şi dacă aşa ar fi fost situaţia, voiam să-l iau prin surprindere.

Mai întâi mi-am lipit mustaţa. Era stufoasă şi mă făcea să semăn cu un proscris din westernurile regizate de John Ford. Apoi m-am dat cu fond de ten şi pe faţă, şi pe mâini ca să dau senzaţia că sunt ars de soare ca un fermier. Mai aveam şi ochelari cu rame din baga şi lentile din sticlă fără dioptrii. M-am gândit în treacăt dacă ar fi cazul să-mi vopsesc părul, nu credeam că aş fi putut face faţă unei asemenea analogii cu John Clayton. Aşa că mi-am îndesat pe cap o şapcă de baseball inscripţionată cu simbolul echipei San Antonio Bullets. Abia dacă m-am recunoscut eu însumi în oglindă când am terminat.

– Nimeni nu va păţi nimic dacă nu este absolut necesar, i-am spus străinului care se uita la mine. Nici din greşeală. Ne-am înţeles?

Străinul a dat din cap, însă ochii din spatele lentilelor false erau reci, impenetrabili.

Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte să ies din casă a fost să-mi iau pistolul din dulap şi să mi-l pun în buzunar.

Am ajuns în parcarea pustie de la capătul străzii Mercedes cu douăzeci de minute mai devreme decât ora stabilită, dar de Mohrenschildt era deja acolo, cu fundul Cadillacului său ţipător înfipt în zidul de cărămidă al depozitului Montgomery Ward. Asta însemna că era nerăbdător. Excelent.

M-am uitat în jur, aproape aşteptându-mă să văd fetiţele cu coarda, dar, la ora asta erau bineînţeles acasă – probabil dormind şi visându-l pe Charlie Chaplin care e în Franţa, împreună cu cineva căruia nu-i tace clanţa.

Am parcat lângă balena de maşină a lui de Mohrenschildt, am coborât geamul, mi-am scos pe el mâna stângă şi i-am făcut un semn cu arătătorul. O clipă bărbatul a rămas pe loc, ca şi cum nu ştia ce să facă. Apoi s-a dat jos. Renunţase la mersul fălos. Părea înspăimântat şi făcea mişcări furişe. Şi asta era excelent. Într-o mână avea un dosar. Din cât de subţire era, mi-am dat seama că nu avea prea multe înăuntru. Speram doar să nu fie un obiect de recuzită. Însă dacă era, urma să dansăm, iar dansul nostru nu avea să fie un Lindy Hop.

A deschis portiera, s-a aplecat spre mine şi a spus:

– Ascultă, nu ai de gând să mă împuşti sau mai ştiu eu ce, nu-i aşa?

– Nu, i-am răspuns, sperând că vocea îmi sună plictisită. Ai fi putut să-ţi faci probleme dacă aş fi fost de la FBI, dar nu sunt şi tu ştii asta. Ai mai colaborat cu noi şi înainte.

Şi mă rugam la Dumnezeu ca să fi avut dreptate în această privinţă.

– Maşina are microfoane? Tu ai?

– Dacă ai grijă la ce vorbeşti, n-o să fie nevoie să-ţi faci probleme, nu-i aşa? Acum urcă.

S-a urcat în maşină şi a trântit portiera.

– Cu terenurile alea…

– Despre ele ai să discuţi altădată, cu altcineva. Petrolul nu e specialitatea mea. Specialitatea mea e să mă ocup de cei care s-au purtat imprudent, iar relaţia ta cu Oswald este foarte imprudentă.

– Am fost curios, atâta tot. E un tip care a reuşit să ceară azil politic în Rusia, pentru ca, după aia, să re-emigreze în Statele Unite. Un mocofan semidoct, dar surprinzător de abil. În plus… şi-a dres el glasul. Am un prieten care vrea să i-o pună nevesti-sii.

– Ştim asta, l-am repezit, gândindu-mă la Bouhe – un alt George în aparent nesfârşita defilare de bărbaţi cu acest nume.

Cât de fericit aş fi să scap din camera de ecou a trecutului.

– Singurul meu interes este să mă asigur că nu ai niciun amestec în atentatul nereuşit împotriva lui Walker.

– Uită-te