Erik încremeni. Frau Rothmann nu era evreică, dar soţul ei era: Erik uitase asta în agitaţia momentului.

— Menajera noastră este pe cale să nască! zise el.

— Şi vrei să te ajute un doctor evreu?

Erik fu luat complet prin surprindere. Nici nu îi trecuse prin cap că atacurile naziştilor i-ar fi putut determina pe evrei să riposteze. Însă pricepu deodată că Frau Rothmann avea dreptate. Cămăşile Brune umblau de acolo-colo răcnind „Moarte evreilor!” De ce ar fi ajutat un doctor evreu asemenea oameni?

Acum nu mai ştia ce să facă. Mai erau şi alţi doctori, bineînţeles, o grămadă chiar, dar nu ştia unde să-i găsească, nici dacă ar fi venit să consulte o necunoscută.

— M-a trimis sora mea, rosti el cu glas stins.

— Mda… Carla încă are capul pe umeri, spre deosebire de tine.

— Ada a zis că i s-au rupt apele.

Erik nu ştia sigur ce însemna asta, dar părea important.

Cu o expresie dezgustată, Frau Rothmann se întoarse în sala de consultaţii.

Bătrânul din colţ bodogăni:

— Păi da, suntem doar nişte evrei jegoşi până când aveţi nevoie de noi! După care începeţi: „Vă rog, domnule doctor Rothmann, veniţi!” şi „Ce mă sfătuiţi, domnule avocat Koch?” şi „Împrumutaţi-mă şi pe mine cu o sută de mărci, Herr Goldman” şi…

Un acces de tuse îl împiedică să-şi ducă peroraţia la capăt.

O fată de vreo 16 ani ieşi din sală. Erik se gândi că ea era probabil fiica soţilor Rothmann, Eva. Nu o mai văzuse de ani buni. Acum avea sâni, dar rămăsese la fel de ştearsă şi de bondoacă. Îl întrebă:

— Te-a lăsat tatăl tău să te înrolezi în Tineretul Hitlerist?

— Nu ştie încă, zise Erik.

— Aoleu! Nu te văd bine.

El se uită în spatele ei, la uşa sălii de consultaţii.

— Crezi că tatăl tău o să vină? o întrebă el. Mama ta părea foarte supărată pe mine.

— Sigur că o să vină, zise Eva. Dacă cineva e bolnav, el îl ajută. Vorbea acum cu dispreţ în glas: Nu stă să vadă mai întâi care-i rasa sau orientarea politică a pacientului. Noi nu suntem ca naziştii.

Acestea fiind spuse, ea se întoarse şi plecă.

Erik era bulversat. Nu se aşteptase ca această uniformă să îi provoace atâtea necazuri. La şcoală toată lumea credea că este grozavă.

O clipă mai târziu, apăru şi doctorul Rothmann. El li se adresă celor doi pacienţi:

— Revin cât pot de repede. Iertaţi-mă, dar bebeluşii nu pot aştepta ca să se nască. Se uită la Erik şi spuse: Haide, tinere! Cred că-i mai bine să vii cu mine în maşină, chiar şi în uniforma aceea!

Erik ieşi după el şi ocupă locul din dreapta al Broaştei de Copac. Îi plăceau nespus maşinile şi de-abia aştepta să crească suficient de mare încât să poată conduce. În mod normal, îi plăcea să meargă în orice autovehicul, urmărind cadranele şi studiind tehnica de condus a şoferului; însă acum se simţea expus, aşezat cum era lângă un doctor evreu, în cămaşa lui brună. Dacă îl vedea Herr Lippmann? Drumul fu agonizant.

Din fericire însă, nu dură prea mult: în numai câteva minute ajunseră în faţa casei.

— Cum se numeşte tânăra? întrebă Rothmann.

— Ada Hempel.

— A, da, a venit să mă vadă săptămâna trecută. Copilul soseşte mai devreme decât mă aşteptam. Bine, du-mă la ea.

Erik îl conduse în casă. Auzi un plânset de bebeluş. Se născuse deja! Porni în grabă spre subsol, cu doctorul pe urme.

Ada zăcea întinsă pe spate. Patul era plin de sânge şi de un alt lichid. Carla ţinea un bebeluş în braţe. Acesta era acoperit de o substanţă vâscoasă. Un soi de funie groasă cobora din bebeluş, ducându-se sub fusta Adei. Carla avea ochi mari şi speriaţi.

— Ce trebuie să fac? strigă ea.

— Faci exact ce trebuie, o linişti doctorul Rothmann. Mai trebuie doar să-l ţii câteva clipe.

Se aşeză lângă Ada. Îi ascultă bătăile inimii, îi luă pulsul şi o întrebă:

— Cum te simţi, draga mea?

— Sunt extenuată, rosti ea.

Rothmann încuviinţă satisfăcut. Se ridică din nou şi se uită la bebeluşul din braţele Carlei.

— Este băieţel, zise el.

Erik urmări cu un amestec de fascinaţie şi de repulsie cum doctorul îşi deschide geanta, scoate o aţă şi leagă două noduri pe cordon. În timp ce făcea asta, i se adresă Carlei pe un ton blajin:

— De ce plângi? Te-ai descurcat nemaipomenit! Ai adus pe lume un copil de una singură! Aproape că nici nu mai ai nevoie de mine! Cred că ar trebui să faci medicina când vei creşte.

Carla se mai calmă, apoi şopti:

— Uitaţi-vă la capul lui.

Doctorul fu nevoit să se aplece spre ea ca să o audă.

— Cred că are ceva.

— Ştiu.

Doctorul scoase o foarfecă ascuţită şi tăie cordonul între cele două noduri. Apoi luă bebeluşul gol din braţele Carlei şi îl ţinu la distanţă, studiindu-l. Erik nu vedea nimic în neregulă, dar bebeluşul era atât de roşu, zbârcit şi plin de mâzgă, încât era greu să-ţi dai seama. Cu toate acestea, după câteva clipe de meditaţie, doctorul exclamă:

— Aha!

Privind mai îndeaproape, Erik observă că ceva chiar era în neregulă, la urma urmei: faţa bebeluşului era şuie. O parte era normală, însă cealaltă parte părea ciobită, iar la ochi avea ceva ciudat.

Rothmann îi dădu din nou bebeluşul Carlei.

Ada gemu încă o dată, părând să se opintească. Când se relaxă, Rothmann băgă mâna sub fusta ei şi scoase o bucată de carne.

— Erik, zise el. Adu-mi un ziar.

Erik întrebă:

— Care anume?

Părinţii lui cumpărau în fiecare zi toate ziarele importante.

— Nu contează, flăcăule, rosti Rothmann cu blândeţe. Nu vreau să-l citesc.

Erik fugi la etaj şi găsi ediţia din ziua precedentă a ziarului Vossische Zeitung. Când se întoarse cu acesta, doctorul înfăşură bucata cărnoasă în el şi o lăsă pe podea.

— Asta se numeşte placentă, îi spuse el Carlei. Ar fi mai bine să o ardeţi mai târziu. Apoi se aşeză din nou pe marginea patului şi zise: Ada, draga mea, cred că eşti foarte curajoasă, începu el. Bebeluşul tău trăieşte, dar s-ar putea să aibă o problemă. O să-l spălăm şi o să-l înfăşăm bine, apoi trebuie să-l ducem la spital.

Ada îl privi speriată.

— Dar ce-a păţit?

— Nu ştiu. Trebuie să-i facem nişte analize.

— O să se facă bine?

— Doctorii de la spital vor face tot ce le va sta în puteri. Restul rămâne