Erik îşi aminti că evreii se închinau la acelaşi Dumnezeu precum creştinii. Era atât de uşor să uiţi asta…

Rothmann continuă:

— Crezi că poţi să te ridici din pat şi să vii la spital cu mine, Ada? Bebeluşul o să aibă nevoie de laptele tău.

— Sunt atât de obosită… repetă ea.

— Trage-ţi sufletul câteva minute, atunci. Dar nu mai mult, pentru că bebeluşul trebuie consultat cât mai curând posibil. O să te ajute Carla să te îmbraci. Eu te aştept sus. Apoi i se adresă lui Erik cu o ironie blândă: Tu vino cu mine, micule nazist.

Lui Erik îi venea să intre în pământ de ruşine. Indulgenţa doctorului Rothmann era şi mai greu de suportat decât dispreţul lui Frau Rothmann.

În timp ce ieşeau din cameră, Ada spuse:

— Domnule doctor?

— Da, draga mea.

— Numele lui este Kurt.

— Un nume foarte frumos, rosti doctorul Rothmann.

Apoi ieşi, iar Erik îl urmă.

(VI)

Prima zi în care Lloyd Williams fu asistentul lui Walter von Ulrich coincise cu prima zi a noului parlament.

Walter şi Maud se străduiau din răsputeri să salveze fragila democraţie din Germania. Lloyd le împărtăşea disperarea, pe de o parte pentru că erau oameni cumsecade pe care îi ştia de mic copil, dar şi pentru că se temea că Marea Britanie ar putea urma Germania pe calea pierzaniei.

Alegerile nu rezolvaseră nimic. Naziştii obţinuseră 44%, un procent mai mare decât în legislatura precedentă, dar sub cele 51 de procente după care tânjeau.

Walter credea că existau totuşi motive de speranţă. Pe drumul spre ceremonia de inaugurare a noului parlament, el zise:

— Cu toată campania lor masivă de intimidare, tot nu au izbutit să câştige voturile majorităţii germanilor. Lovi cu pumnul în volan: Orice ar spune, nu sunt populari. Şi, cu cât vor sta mai mult la guvernare, cu atât mai mult le va descoperi lumea ticăloşia.

Lloyd nu era la fel de sigur.

— Au închis ziarele opoziţiei, au băgat la închisoare deputaţi din Reichstag şi au corupt poliţia, zise el. Şi, cu toate acestea, 44% dintre germani le aprobă acţiunile? Mie nu mi se pare deloc îmbucurător.

Cum clădirea Reichstagului fusese grav avariată în incendiu şi nu mai putea fi folosită, parlamentul se întrunea la Opera Kroll, aflată în cealaltă parte a Königs Platz. Opera era un complex imens, cu trei săli de concerte şi paisprezece amfiteatre mai mici, plus restaurante şi baruri.

Când sosiră, avură un şoc. Locul era înconjurat de Cămăşi Brune. Deputaţii şi asistenţii lor se îngrămădiseră la intrări, încercând să pătrundă în clădire. Walter spuse furios:

— Aşa are de gând Hitler să-şi atingă scopul, împiedicându-ne să intrăm în clădire?

Lloyd observă că uşile erau străjuite de membri SA. Aceştia îi lăsau înăuntru, fără să-i întrebe nimic, pe cei în uniformă nazistă, însă oricine altcineva trebuia să se legitimeze. Un băiat mai tânăr decât Lloyd îl măsură dispreţuitor cu privirea înainte să-l lase să intre, fără nicio tragere de inimă. Era intimidare în toată puterea cuvântului!

Lloyd simţi cum începe să-i fiarbă sângele în vine. Detesta să fie intimidat. Ştia că l-ar fi putut pune la pământ pe băiat cu un croşeu sănătos de stânga. Se sili să-şi păstreze calmul, îi întoarse spatele şi intră în clădire.

După lupta de la Teatrul Popular, mama lui îi examinase cucuiul şi îi ceruse să se întoarcă în Anglia. Reuşise să o facă să se răzgândească, însă fusese nevoit să ducă multă muncă de lămurire.

Ea spunea că el nu era conştient de riscurile la care se expunea, însă lucrurile nu stăteau chiar aşa. Uneori se mai speria şi el, dar asta nu făcea decât să-i stârnească spiritul combativ. Instinctul lui era să atace, nu să se retragă. Asta o speria pe mama sa.

Ironia făcea ca şi ea să fie la fel. Nici ea nu voia să plece acasă. Era speriată, dar şi entuziasmată să se afle în Berlin în acel moment de răscruce din istoria Germaniei şi era revoltată din cauza violenţei şi a represiunii la care era martoră; era convinsă că va putea să scrie o carte care să-i pună în gardă pe democraţii din alte ţări cu privire la tacticile fasciştilor.

— Eşti mai ceva ca mine, îi zisese Lloyd, iar ea nu avusese ce replică să-i dea.

Clădirea operei era în interior un furnicar de membri SA şi SS, majoritatea înarmaţi. Păzeau fiecare uşă şi îşi arătau, prin priviri şi gesturi, ura şi dispreţul pentru toţi cei care nu erau simpatizanţi nazişti.

Walter întârziase deja la întrunirea grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Lloyd se grăbi să găsească sala cu pricina. Aruncând o privire în sala de dezbateri, văzu o zvastică uriaşă atârnată de tavan, dominând încăperea.

Prima chestiune pe ordinea de zi, înainte de începerea procedurilor din acea după-amiază, urma să fie Legea de Împuternicire, care avea să-i permită cabinetului lui Hitler să treacă legi fără să mai aibă nevoie de aprobarea Reichstagului.

Legea oferea o perspectivă sumbră. Ea avea să-i confere lui Hitler puteri dictatoriale. Represiunea, intimidările, violenţa, tortura şi crimele pe care Germania le trăise în ultimele săptămâni urmau să se permanentizeze. Era de neconceput.

Însă Lloyd nu-şi putea imagina că exista vreun parlament pe lume care să adopte o asemenea lege. Ar fi însemnat să-şi taie singuri craca de sub picioare. Era sinucidere politică.

Îi găsi pe social-democraţi într-un mic amfiteatru. Şedinţa lor începuse deja. Lloyd îl introduse repede pe Walter în încăpere, apoi fu trimis după cafea.

În timp ce aştepta la coadă, îl studie pe tânărul palid şi zelos din faţa lui, îmbrăcat în haine cernite. Germana lui Lloyd se îmbunătăţise şi avea acum suficientă încredere încât să pornească o conversaţie cu un străin. Află că tânărul în negru se numea Heinrich von Kessel. Avea aceleaşi sarcini ca Lloyd, lucrând ca asistent neplătit pentru tatăl său, Gottfried von Kessel, deputat din Partidul de Centru, care era catolic.

— Tatăl meu îl cunoaşte foarte bine pe Walter von Ulrich, îi zise Heinrich. Au lucrat amândoi ca ataşaţi la ambasada germană din Londra, în 1914.

Lumea politicii şi a diplomaţiei internaţionale chiar era mică, reflectă Lloyd.

Heinrich îi spuse lui Lloyd că revenirea la credinţa creştină reprezenta soluţia pentru problemele Germaniei.

— Eu nu sunt tocmai un creştin practicant, recunoscu Lloyd cu candoare. Sper că nu