te superi că-ţi spun asta. Bunicii mei sunt galezi bisericoşi, dar mama nu-i interesată de religie, iar tatăl meu vitreg este evreu. Mai mergem uneori la Biserica Evanghelică a Golgotei, din Aldgate, dar asta mai cu seamă pentru că pastorul de-acolo este membru al Partidului Laburist.

Heinrich zâmbi şi zise:

— Mă voi ruga pentru sufletul dumitale.

Catolicii nu încercau să facă prozeliţi, îşi aminti Lloyd. Ce diferenţă faţă de bunicii săi dogmatici din Aberowen, care erau de părere că oamenii care nu credeau întocmai ca ei refuzau în mod voit adevărul Scripturii, urmând să ardă veşnic în flăcările iadului.

Când Lloyd reveni la şedinţa Partidului Social Democrat, Walter era cel care luase cuvântul.

— Nu se poate realiza! rosti el. Legea de Împuternicire reprezintă un amendament la constituţie. Trebuie să fie prezenţi două treimi dintre aleşi, ceea ce înseamnă 432 dintr-un total de 647. Iar pentru adoptarea legii este nevoie de voturile a două treimi dintre cei prezenţi.

Lloyd făcu o socoteală în minte, în timp ce lăsa tava pe masă. Naziştii aveau 288 de locuri, iar naţionaliştii, aliaţii lor, aveau 52, adică un total de 340 – cu aproape 100 de voturi mai puţin decât minimul necesar. Walter avea dreptate. Legea nu putea fi adoptată. Lloyd se mai linişti şi se aşeză ca să asculte discuţiile şi să-şi îmbunătăţească germana.

Însă uşurarea lui fu de scurtă durată.

— Eu n-aş fi atât de sigur, spuse un bărbat cu accent de muncitor berlinez. Naziştii negociază cu Partidul de Centru.

Aceştia erau oamenii lui Heinrich, îşi aminti Lloyd.

— Astfel, ar putea face rost de încă 74 de voturi, încheie bărbatul.

Lloyd se încruntă. De ce ar fi sprijinit Partidul de Centru o măsură care avea să îi văduvească de orice putere?

Walter dădu glas acestei întrebări, în termeni lipsiţi de echivoc.

— Cum ar putea catolicii să fie într-atât de proşti?

Lloyd îşi dorea să fi cunoscut acest aspect înainte să se ducă după cafea – astfel, ar fi putut aduce subiectul în discuţia cu Heinrich. Ar fi putut afla ceva folositor. La naiba!

Bărbatul cu accent berlinez zise:

— În Italia, catolicii au făcut o învoială cu Mussolini – un concordat pentru apărarea Bisericii. De ce n-ar face la fel şi aici?

Lloyd calculă că sprijinul Partidului de Centru avea să ducă totalul voturilor naziştilor la 414.

— Tot nu au două treimi, îi spuse el lui Walter uşurat.

Un alt asistent tânăr îl auzi şi interveni:

— Dar asta nu ia în calcul ultimul anunţ al preşedintelui Reichstagului.

Preşedintele Reichstagului era Hermann Göring, cel mai apropiat asociat al lui Hitler. Lloyd nu era la curent cu acest anunţ. Şi nu era singurul, după toate aparenţele. Deputaţii amuţiră şi asistentul continuă:

— S-a decis ca deputaţii comunişti care absentează pentru că au fost arestaţi să nu fie puşi la socoteală.

Un val de proteste indignate izbucni în încăpere. Lloyd îl văzu pe Walter înroşindu-se la faţă.

— Nu poate face una ca asta! rosti Walter.

— Este complet ilegal, recunoscu asistentul. Însă a făcut-o deja.

Lloyd era deznădăjduit. Doar nu aveau de gând să treacă legea printr-un asemenea artificiu tehnic? Mai făcu nişte calcule în minte.

Comuniştii câştigaseră 81 de locuri. Dacă nu erau puşi la socoteală, naziştilor le-ar fi trebuit doar două treimi din 566, adică 378. Cu tot ajutorul naţionaliştilor, încă nu atingeau acest prag – dar, dacă obţineau şi sprijinul catolicilor, situaţia se schimba dramatic.

Cineva spuse:

— Este cât se poate de ilegal! Ar trebui să nu participăm la şedinţă, în semn de protest.

— Nu, nu! rosti Walter înfrigurat. Ar trece legea în absenţa noastră. Trebuie să-i convingem pe catolici să nu-i susţină. Wels trebuie să vorbească imediat cu Kaas.

Otto Wels era liderul Partidului Social Democrat; prelatul Ludwig Kaas conducea Partidul de Centru.

În sală se auzi un murmur general de încuviinţare.

Lloyd trase adânc aer în piept şi interveni în discuţie:

— Herr von Ulrich, ce-ar fi să îl invitaţi la prânz pe Gottfried von Kessel? Parcă aţi lucrat împreună cu el la Londra, înainte de război.

Walter râse amar.

— Urâciosul ăla? pufni el.

Poate că prânzul nu era o idee prea bună. Lloyd zise:

— Nu am ştiut că îl antipatizaţi.

Walter răspunse îngândurat:

— Îl urăsc – dar sunt dispus să încerc orice, martor mi-e Dumnezeu.

Lloyd spuse:

— Vreţi să îl găsesc şi să îl invit?

— Fie, fă o încercare. Dacă acceptă, spune-i că ne vedem la Herrenklub, la ora unu.

— Am înţeles.

Lloyd porni grăbit spre camera în care dispăruse Heinrich. Intră – şi acolo se desfăşura o şedinţă, precum în încăperea din care venea el. Îşi roti privirea prin sală, îl zări pe Heinrich în straiele sale cernite, dădu ochii cu el şi-i făcu semn din priviri.

Ieşiră din sală, iar Lloyd îi zise:

— Se aude că partidul tău are de gând să susţină Legea de Împuternicire!

— Nu-i nimic sigur încă, răspunse Heinrich. Opiniile sunt împărţite.

— Cine este împotriva naziştilor?

— Brüning şi alţi câţiva.

Brüning era fost cancelar, o figură de marcă în partid.

Lloyd mai prinse un pic de curaj.

— Şi cine altcineva?

— M-ai chemat aici ca să mă descoşi?

— Nu, iartă-mă. Walter von Ulrich ar vrea să ia prânzul cu tatăl tău.

Heinrich îl privi circumspect.

— Nu se au deloc la inimă – ştiai asta, nu?

— Da, mi-am dat seama. Dar trebuie să lase la o parte aceste neînţelegeri azi!

Heinrich nu părea prea convins.

— O să-l întreb. Aşteaptă aici.

Intră din nou în cameră.

Lloyd se întrebă dacă acest plan avea vreo şansă de reuşită. Era păcat că Walter şi Gottfried nu erau prieteni la cataramă. Însă nu-i vedea pe catolici votând alături de nazişti.

Cel mai mult îl deranja gândul că, dacă acest scenariu se putea întâmpla în Germania, s-ar fi putut repeta şi în Marea Britanie. Această perspectivă sumbră îl făcea să tremure de groază. Avea toată viaţa în faţa lui şi nu voia să şi-o trăiască într-o dictatură oprimantă. Voia să-şi facă o carieră în politică, la fel ca părinţii săi, şi să contribuie la transformarea ţării sale într-un loc mai bun pentru oamenii de rând, cum erau minerii din Aberowen. Pentru asta era nevoie de întruniri politice la care lumea să se poată exprima liber, de ziare care să poată critica guvernul şi de localuri în care oamenii să se poată certa fără să fie nevoiţi să stea cu ochii în patru ca să vadă dacă sunt ascultaţi.

Fascismul ameninţa toate aceste lucruri. Însă poate că nu era încă totul