pierdut. Poate că Walter reuşea să-l facă pe Gottfried să se răzgândească, iar Partidul de Centru nu avea să-i sprijine pe nazişti.

Heinrich ieşi din sală.

— A acceptat.

— Excelent! Herr von Ulrich a sugerat să se întâlnească la Herrenklub, la ora unu.

— Da? Este şi el membru?

— Cred că da. De ce?

— Este o instituţie conservatoare. Dar cum pe el îl cheamă Walter von Ulrich, ceea ce înseamnă că provine dintr-o familie nobilă, poate fi membru chiar dacă este socialist.

— Ar trebui să fac o rezervare. Ştii cumva unde este clubul?

— Chiar după colţ.

Heinrich îi dădu lui Lloyd indicaţii.

— Să fac rezervare pentru patru persoane?

Heinrich rânji.

— Sigur, de ce nu? Dacă nu vor să fim de faţă, pot să ne ceară ei să plecăm.

Acestea fiind spuse, tânărul se întoarse în sală.

Lloyd ieşi din clădire şi străbătu în grabă piaţa, trecând pe lângă sediul incendiat al Reichstagului şi îndreptându-se spre Herrenklub.

Erau şi în Londra cluburi pentru domni, însă Lloyd nu intrase niciodată în vreunul. Localul era o combinaţie de restaurant şi birou de pompe funebre. Ospătari în ţinută de dineu roiau de colo până colo, întinzând în linişte tacâmuri pe feţele albe de mese. Ospătarul-şef îi preluă rezervarea, notând cu solemnitate numele de „von Ulrich”, ca şi cum l-ar fi consemnat în Cartea Morţilor.

Se întoarse apoi la Opera Kroll. Locul era din ce în ce mai aglomerat şi mai zgomotos, iar tensiunea părea să fi crescut între timp. Lloyd auzi pe cineva anunţând entuziasmat că Hitler însuşi avea să propună legea în deschiderea şedinţei din acea după-amiază.

Cu câteva minute înainte de ora unu, Lloyd şi Walter traversară piaţa. Lloyd spuse:

— Heinrich von Kessel părea surprins când a aflat că sunteţi şi dumneavoastră membru la Herrenklub.

Walter încuviinţă.

— Sunt unul dintre cei care au fondat clubul, acum mai bine de zece ani. Pe atunci se numea Juniklub. Scopul iniţial era acela de a milita împotriva prevederilor Tratatului de la Versailles. Între timp, a devenit un bastion al extremei drepte, iar eu sunt probabil singurul social-democrat de acolo, dar am rămas membru pentru că este un loc bun în care să-ţi întâlneşti adversarii.

Când intrară în club, Walter arătă spre un bărbat îngrijit de la bar.

— Acela este Ludwig Franck, tatăl tânărului Werner, care a luptat alături de noi la Teatrul Popular. Sunt sigur că nu este membru – nici măcar nu este născut din părinţi germani –, dar se pare că a venit să ia prânzul cu socrul său, contele von der Helbard, bărbatul mai în vârstă de lângă el. Vino cu mine.

Se duseră la bar şi Walter făcu prezentările. Franck i se adresă lui Lloyd:

— Tu şi fiul meu aţi intrat într-o încăierare acum vreo două săptămâni.

Lloyd îşi duse din reflex mâna la ceafă: cucuiul îi trecuse, dar încă îl mai durea locul respectiv.

— Trebuia să le protejăm pe femei, domnule, replică el.

— Nu-i nimic rău într-o mică încăierare, rosti Franck. Vă face bine.

Walter interveni nerăbdător:

— Haide, Ludi. Nu era deja suficient de rău că se întrerupeau mitingurile electorale? Acum şeful vostru vrea să ne distrugă complet democraţia!

— Poate că democraţia nu este cea mai potrivită formă de guvernământ pentru noi, ripostă Franck. La urma urmei, noi nu suntem ca francezii sau ca americanii, slavă Domnului!

— Chiar nu-ţi pasă că îţi poţi pierde libertatea? Fii serios!

Franck renunţă la aerul său de om pus pe glume.

— Cum vrei tu, Walter, rosti el cu răceală. Voi fi serios, dacă insişti. Am ajuns aici cu mama mea acum mai bine de zece ani. Tatăl meu nu a putut să vină cu noi. S-a constatat că deţinea literatură subversivă, mai exact o carte intitulată Robinson Crusoe, un roman care se pare că promovează „individualismul burghez”, ce-o mai fi şi aia. A fost trimis într-un lagăr din regiunea arctică. S-ar putea…

Franck se poticni o clipă, apoi făcu o pauză, îşi înghiţi nodul din gât şi încheie cu glas scăzut:

— S-ar putea să fie tot acolo.

Urmă un moment de tăcere. Povestea îl şocase pe Lloyd. Ştia despre guvernul comunist rus că putea fi crud, în general, dar era cu totul altceva să auzi o mărturie personală, relatată cu simplitate de un om care încă suferea, în mod evident.

Walter zise:

— Ludi, toată lumea îi urăşte pe bolşevici, dar naziştii ar putea fi şi mai răi!

— Sunt dispus să-mi asum acest risc, rosti Franck.

Contele von der Helbard spuse:

— Ar fi cazul să mergem la prânz. Am o întrevedere după-amiază. Cu permisiunea dumneavoastră…

Cei doi bărbaţi plecară.

— Asta ne zic mereu! se înfurie Walter. Bolşevicii! De parcă ei ar reprezenta singura alternativă pentru nazişti! Îmi vine să plâng de nervi.

Heinrich intră pe uşă alături de un bărbat mai în vârstă, cât se poate de evident tatăl său: cei doi aveau acelaşi păr bogat şi negru, pieptănat cu cărare, atât doar că părul lui Gottfried era ceva mai scurt şi presărat cu fire argintii. Deşi aveau trăsături similare, Gottfried arăta ca un birocrat plin de sine, cu un guler demodat, în vreme ce Heinrich părea mai degrabă un poet romantic decât consilier politic.

Cei patru intrară în sala de mese. Walter nu pierdu deloc timpul şi, după ce comandară, trecu direct la subiect:

— Nu înţeleg ce speră să obţină partidul tău prin susţinerea acestei Legi de Împuternicire, Gottfried.

Von Kessel răspunse la fel de direct:

— Partidul nostru este un partid catolic şi prima noastră datorie este să protejăm poziţia Bisericii în Germania. Asta speră alegătorii noştri atunci când ne dau votul.

Lloyd se încruntă dezaprobator. Mama lui fusese deputată în Camera Comunelor şi ea obişnuia mereu să spună că era de datoria ei să acţioneze atât în interesul celor care o votau, cât şi al celorlalţi alegători.

Walter apelă la un alt argument.

— Un parlament democratic reprezintă cea mai bună pavăză pentru toate bisericile – însă voi sunteţi gata să aruncaţi asta la gunoi!

— Trezeşte-te la realitate, Walter, rosti Gottfried ţâfnos. Hitler a câştigat alegerile. A venit la putere. Orice-am face noi, el va conduce Germania în viitorul apropiat. Trebuie să ne protejăm.

— Dar promisiunile lui nu valorează doi bani!

— Am cerut mai multe asigurări în scris: Biserica Catolică trebuie să îşi păstreze independenţa faţă de stat, şcolile catolice să poată funcţiona fără intervenţia statului, să nu existe discriminare împotriva catolicilor aflaţi în funcţii publice…

Se uită întrebător la