Heinrich zise:

— Ne-au promis că vom avea documentul semnat până după-amiază.

Walter răbufni:

— Cântăriţi-vă bine opţiunile! O bucată de hârtie semnată de un tiran faţă de un parlament democratic – care-i varianta cea mai bună?

— Cea mai mare putere se află în mâinile Domnului.

Walter îşi dădu ochii peste cap.

— Atunci, sper ca Domnul să se îndure de Germania, zise el.

Germanii nu apucaseră să capete încredere în democraţie, reflectă Lloyd în timp ce urmărea discuţia dintre Walter şi Gottfried. Reichstagul era suveran de doar 14 ani. Pierduseră un război, îşi văzuseră moneda devalorizată şi rata şomajului atinsese proporţii catastrofale: în aceste condiţii, dreptul de vot nu li se părea o protecţie adecvată.

Gottfried rămase ferm pe poziţie. La sfârşitul prânzului, opiniile sale erau încă nezdruncinate. Responsabilitatea lui era să protejeze Biserica Catolică. Lloyd era exasperat.

Reveniră la operă şi deputaţii îşi ocupară locurile în amfiteatru. Lloyd şi Heinrich se aşezară într-o lojă.

Lloyd îi văzu pe membrii Partidului Social Democrat grupaţi în partea stângă. Pe măsură ce se apropia momentul de începere a şedinţei, observă cum Cămăşile Brune şi trupele SS se postează la ieşiri şi de-a lungul pereţilor, înconjurându-i ameninţător pe social-democraţi. Părea că nu aveau de gând să-i lase pe deputaţi să părăsească clădirea înainte de a adopta legea. Lloyd găsea asta de-a dreptul sinistru. Se întrebă, cu un fior de teamă, dacă nu cumva era şi el ostatic în clădire.

Se auzi apoi un ropot de aplauze şi urale, iar Hitler intră în sală, într-o uniformă SA.

Deputaţii nazişti, cei mai mulţi îmbrăcaţi asemănător, se ridicară în picioare extaziaţi în momentul în care el urcă la tribună. Numai social-democraţii rămaseră aşezaţi; însă Lloyd îi observă pe câţiva dintre ei aruncând priviri neliniştite peste umăr, către gărzile înarmate. Cum să se exprime liber dacă ei se temeau chiar şi pentru simplul fapt că nu îşi ovaţionau adversarul?

După ce lumea se calmă, Hitler începu să vorbească. Îşi ţinea spatele drept, cu braţul stâng pe lângă corp, gesticulând numai cu dreptul. Avea glasul aspru şi strident, dar puternic, amintindu-i lui Lloyd de răpăitul unei mitraliere şi în acelaşi timp de lătratul unui câine. Îşi ridică tonul cu patos când vorbi despre „trădătorii din noiembrie 1918”, care se predaseră exact când Germania era pe punctul de a câştiga războiul. Nu se prefăcea deloc: Lloyd rămase cu impresia că omul credea sincer toate cuvintele stupide şi ignorante pe care le rostea.

Trădătorii din noiembrie erau un laitmotiv pentru Hitler, însă el abordă acum o nouă tactică. Vorbi despre biserici, despre rolul important pe care îl avea creştinismul în statul german. Aceasta era o temă neobişnuită pentru el şi era clar că i se adresa Partidului de Centru, ale cărui voturi erau cruciale în determinarea rezultatului din acea zi. Declară că el vedea cele două confesiuni – pe cea protestantă şi pe cea catolică – drept cei mai importanţi factori în menţinerea spiritului viu al neamului. Guvernul nazist nu avea să se atingă de drepturile lor.

Heinrich îi aruncă lui Lloyd o privire triumfătoare.

— Dacă aş fi în locul vostru, aş încerca totuşi să obţin asta şi în scris, mormăi Lloyd.

Hitler ajunse la finalul discursului său abia peste două ore şi jumătate.

Încheie cu o ameninţare neechivocă cu violenţa:

— Guvernul răzvrătirii naţionaliste este hotărât şi pregătit şi pentru eventualitatea în care legea va fi respinsă – moment în care se va anunţa făţiş rezistenţa împotriva sa. Făcu o pauză teatrală, lăsând mesajul să-şi facă efectul: Orice vot împotriva legii va fi considerat o declaraţie de rezistenţă. Apoi îşi întări spusele: Domnilor, dumneavoastră veţi decide acum dacă va fi pace sau război!

Se aşeză în uralele aprobatoare ale delegaţilor nazişti, iar şedinţa se suspendă.

Heinrich era încântat, Lloyd – deprimat. Porniră în direcţii diferite: partidele lor urmau să ţină o ultimă consfătuire înainte de vot.

Social-democraţii erau posomorâţi. Liderul lor, Wels, trebuia să ia cuvântul în plen, dar ce-ar mai fi putut spune? Unii deputaţi considerau că, dacă Wels îl critica pe Hitler, nu avea să mai iasă viu din clădire.

Se temeau şi pentru vieţile lor. Dacă deputaţii erau omorâţi, se gândi Lloyd cu spaimă, ce avea să se întâmple cu asistenţii lor?

Wels le mărturisi că avea o capsulă cu cianură în buzunarul vestei. Dacă era arestat, avea să se sinucidă pentru a nu fi torturat. Lloyd era îngrozit. Wels era un reprezentant ales în mod democratic şi totuşi era silit să se poarte ca un soi de sabotor.

Lloyd îşi începuse ziua cu nişte aşteptări false. Crezuse că Legea de Împuternicire era o idee nebunească, fără sorţi de izbândă. Acum realiza că majoritatea oamenilor se aşteptau ca legea să intre în vigoare în ziua aceea. Estimase complet greşit situaţia. Oare nu cumva greşea şi crezând că aşa ceva nu se putea petrece în ţara lui? Oare se amăgea singur?

Cineva întrebă dacă se luase o decizie finală în rândul catolicilor. Lloyd se ridică şi zise:

— Mă duc eu să aflu.

Porni grăbit spre sala de şedinţe a Partidului de Centru. La fel ca înainte, îşi băgă capul pe uşă şi-i făcu semn lui Heinrich să iasă puţin.

— Brüning şi Ersing încă ezită, îi spuse Heinrich.

Lloyd simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Ersing era un lider sindical catolic.

— Cum poate un lider sindical să ia măcar în calcul votarea acestei legi? pufni el.

— Kaas spune că patria este în pericol. Toată lumea crede că se va instala anarhia dacă vom respinge legea.

— Şi, dacă o treceţi, se va instala tirania.

— La voi cum e?

— Oamenii cred că vor fi împuşcaţi dacă votează împotrivă. Dar au de gând s-o facă chiar şi-aşa.

Heinrich se întoarse în sală şi Lloyd reveni la şedinţa social-democraţilor.

— Cei mai vehemenţi oponenţi au început să şovăie, îi anunţă Lloyd pe Walter şi pe colegii săi. Se tem că, dacă legea va fi respinsă, va izbucni un război civil.

Atmosfera deveni şi mai sumbră.

Reveniră cu toţii în sala de dezbateri la ora şase.

Wels luă cuvântul primul. Vorbi pe un ton calm, fără patos, cât se poate de rezonabil. Atrase atenţia asupra faptului că viaţa într-o republică democratică fusese bună pentru germani, atunci când trăgeai linie, aducându-le libertatea oportunităţilor şi asistenţă socială şi reintegrând Germania în comunitatea internaţională.

Lloyd observă că Hitler îşi lua notiţe.

În