a durat discuţia a avut o privire fixă, stranie. Din când în când, începea să râdă din senin, fără nici un motiv. Pare să sufere în permanenţă de o irascibilitate cu totul inexplicabilă. Uneori se trezeşte rostind nişte cuvinte bizare, de pildă „Bernard, etică” şi aşa mai departe, fără nici o legătura cu discuţia.” Dovada cea mai sigură a existenţei unei manii o constituia, după părerea medicului moscovit, faptul că inculpatul nu putea să vorbească fără să-şi iasă din fire despre cele trei mii de ruble de care se socotea frustrat, în timp ce de orice alte insuccese şi necazuri pe care le suferise îşi amintea cu inima uşoară. În fine, din datele pe care izbutise să le culeagă, reieşea că şi mai înainte avusese adevărate accese de furie de câte ori venea vorba despre cele trei mii de ruble, deşi toată lumea spunea că, altminteri Mitea era un om dezinteresat, care nu ţinea de loc la bani. „Cât priveşte părerea savantului meu confrate care susţinea adineauri că, intrând în sală, acuzatul ar fi trebuit să-şi întoarcă privirea spre cucoane, iar nu să se uite drept înainte – adăugă cu ironie eminentul medic moscovit încheindu-şi depoziţia – nu pot spune altceva decât că aserţiunea domniei-sale este pe cât de frivolă, pe atât de eronată, deşi sunt întru totul de acord cu dânsul că în momentul când a trecut pragul acestei încăperi, în care ştia că urmează să i se decidă soarta, inculpatul n-ar fi trebuit să aibă privirea aţintită drept înainte, şi că lucrul acesta poate fi într-adevăr un indiciu asupra stării anormale în care se găseşte în clipa de faţă. Nu înţeleg însă de ce privirea lui trebuia neapărat să fie îndreptată spre stânga, adică în partea unde stau doamnele, când mult mai firesc ar fi fost să se uite spre dreapta, căutându-şi din ochi apărătorul, unica lui speranţă, omul de care depinde acum destinul său.” Rostită apăsat, pe un ton ce nu admitea nici un fel de contradicţie, părerea eruditului medic suna ca o sentinţă. Comicul situaţiei pe care o crease divergenţa dintre cei doi experţi ieşi cu atât mai mult în relief în urma concluziei formulate de Varvinski audiat după ceilalţi doi. Acesta opina că inculpatul era perfect normal şi tot aşa fusese şi în trecut. E adevărat că înainte de arestare avusese nervii zdruncinaţi şi fusese extrem de surescitat, dar nervozitatea pe care o manifestase atunci era suficient motivată de atâtea cauze reale, cum ar fi gelozia, mânia, excesul de băutură din ultima vreme etc. Ca atare, nu putea fi câtuşi de puţin vorba de nu ştiu ce „şoc nervos”, aşa cum susţinuseră predecesorii săi. Cât priveşte întrebarea dacă, atunci când intrase în sală, acuzatul ar fi trebuit să privească spre stânga sau spre dreapta, „după modesta lui părere”, mult mai firesc ar fi fost să se uite, aşa cum şi făcuse de altfel, drept înainte, acolo unde se aflau preşedintele şi juraţii, de care ştia că depinde soarta lui; în concluzie, deci, „privirea pe care a avut-o inculpatul în momentul acela constituie cea mai bună dovadă că starea lui psihică este absolut normală, cel puţin în prezent”, îşi încheie cu însufleţire tânărul medic „modesta” lui depoziţie.

— Bravo, doctoraşule! exclamă Mitea. Aşa e!

Acuzatul fu readus la tăcere, iar opinia tânărului ucenic al lui Esculap rămase acreditată, exercitând o influenţă hotărâtoare atât asupra juraţilor, cât şi asupra publicului, aşa cum se putu constata mai târziu. Îndată după aceea, doctorul Herzenstube, chemat din nou la bară, de astă dată în calitate de martor, interveni într-un mod cu totul neaşteptat, întinzându-i o mână de ajutor lui Mifca. Ca vechi locuitor al oraşului, cunoscând mai demult familia Karamazov, bătrânelul se dovedi în măsură să furnizeze o serie de informaţii deosebit de interesante pentru „acuzare”, apoi, ca şi când şi-ar fi luat seama brusc, se grăbi să adauge:

— Şi totuşi, bietul băiat merita, zău, o soartă mai norocoasă, fiindcă-l cunosc de mic şi ştiu c-a avut totdeauna inimă bună, şi când era numai atâtica, şi mai târziu. „E foarte bine sa fie omul înţelept, spune un proverb rusesc, dar dacă se întâmplă sa-i vină în casă încă un om înţelept e şi mai bine, fiindcă atunci vor fi două minţi în loc de una singură...”

— O minte sănătoasă judecă bine, două minţi sănătoase Şi mai bine, îi sări într-ajutor, impacientat, procurorul, care cunoştea de mult năravul bătrânului de a se întinde la vorbă, tacticos, fără să se simtă câtuşi de puţin stingherit că punea răbdarea ascultătorilor la grea încercare; dimpotrivă, făcea mare haz de propriile lui spirite, destul de greoaie şi de plate, o probă de umor nemţesc de care însă el era pe deplin satisfăcut, ba chiar încântat.

— A, da, asta voiam să spun şi eu, confirmă el, repetând cu tenacitate: O minte sănătoasă judecă bine, două minţi sănătoase, şi mai bine. Numai că la tânărul nostru n-a venit nici un om înţelept, şi până la urmă şi-a trimis şi el mintea... ah, cum se spune la asta unde a trimis-o? îmi scapă cuvântul. A trimis-o la... continuă bătrânul, fluturându-şi mâna prin faţa ochilor. A, da, spazieren!

— La plimbare.

— Da, da, la plimbare, asta voiam să spun şi eu. Mintea lui a plecat la plimbare şi a ajuns prin nişte locuri atât de îndepărtate, încât s-a rătăcit. Şi totuşi, e un băiat cinstit şi cu suflet. O, mi-aduc foarte bine aminte de el când era numai atâtica şi tatăl lui îl trimisese să şadă cu slugile în curtea din dos; parcă-l văd cum alerga cu picioruşele goale şi cu pantalonaşii prinşi numai într-un năsturel...

O undă de duioşie făcu să tremure glasul blajinului bătrân ce devenise dintr-o dată sentimental. Fetiukovici ciuli imediat urechea, presimţind că şi declaraţiile medicului i-ar putea fi de folos.

— O, da, pe atunci eram şi eu mai tânăr... Aveam... da, aveam patruzeci şi cinci de ani, abia venisem aici, în oraş. Mi s-a făcut milă de bietul băiat şi ce mi-am zis: „Ce-ar fi să-i cumpăr un funt de... Da, un funt de ce? Am uitat