— Mere?

— O, nuuu! Un funt, adică patru sute de grame! merele se vând cu duzina, nu la cântar... Nu, sunt aşa multe, şi mici, le pui în gură şi fac odată crrrac!

— Alune?

— Da, da, alune, asta voiam să spun şi eu, confirmă doctorul cât se poate de liniştit, ca şi când cuvântul i-ar fi venit de la sine pe buze. Şi i-am adus un funt de alune, fiindcă nimeni pînă atunci nu s-a gîndit să-i aducă ceva. Am ridicat degetul şi i-am spus: „Puişor, Gott der Vater”;{64} el a râs şi a rostit după mine: „Gott der Vater”. „Gott der Sohn”{65} am spus eu pe urmă. El a râs iarăşi şi a ciripit: „Gott der Sohn”. „Gott der heilige Geist!{66}, am continuat eu, şi el iarăşi a râs şi s-a căznit să spună ca mine: „Gott der heilige Geist”. Apoi am plecat. După două zile am trecut prin dreptul curţii lor şi băieţaşul m-a strigat: „Nene, nene, Gott der Vater, Gott der Sohn”, dar a uitat Gott der heilige Geist. I-am adus aminte şi iarăşi mi s-a făcut milă de el. Apoi l-au trimis de acasă în altă localitate şi l-am pierdut din vedere. Au trecut aşa douăzeci şi trei de ani. Într-o zi şedeam la mine în cabinet, eram cu părul alb acum, când deodată mă pomenesc că intră pe uşă un tânăr chipeş, pe care nu ştiam de unde să-l iau, şi unde-l văd că ridică un deget şi-mi spune râzând: „Gott der Vater, Gott der Sohn und Gott der heilige Geist! Am sosit chiar acum în oraş şi am venit să vă mulţumesc pentru funtul acela de alune, fiindcă nimeni în afară de dumneavoastră nu s-a gândit să-mi cumpere măcar un pumn de alune.” Mi-am amintit atunci de anii fericiţi ai tinereţii şi de bietul copilaş care alerga prin curte cu picioruşele goale. Mi s-a răsucit inima în piept şi i-am spus: „Asta înseamnă să fii recunoscător dacă n-ai uitat nici acum, când ai crescut mare, funtul de alune pe care ţi l-am adus când erai doar atâtica”. L-am strâns în braţe şi l-am binecuvântat. Şi am început să plâng. El a râs, dar i-au dat şi lui lacrimile... fiindcă aşa-i rusul, de multe ori râde când ar trebui să plângă. Şi el a plâns, am văzut că avea lacrimi în ochi. Şi acum, vai!...

— Şi acum plâng, neamţule, şi acum plâng, omul lui Dumnezeu! izbucni deodată Mitea.

În orice caz, anecdota bătrânului făcu o impresie favorabilă asupra celor de faţă. Dar dintre toate mărturiile menite să uşureze situaţia lui Mitea, efectul cel mai puternic îl produse depoziţia Katerinei Ivanovna despre care voi avea prilejul să vorbesc ceva mai încolo. În general, în clipa când începură să se perinde la bară martorii a decharge, adică propuşi de apărare, norocul păru că-i surâde lui Mitea şi – ceea ce este într-adevăr remarcabil – aşa cum nici chiar avocatul nu s-ar fi aşteptat. Înaintea Katerinei Ivanovna însă tribunalul ţinu să asculte mărturia lui Aleoşa. În depoziţia sa mezinul menţionă la un moment dat un lucru care părea sortit să dărâme unul din principalele capete de acuzare.

IV - NOROCUL ÎI SURÂDE LUI MITEA

Nimeni nu s-ar fi aşteptat la întorsătura asta şi mai puţin decât toţi poate chiar Aleoşa. Fusese chemat să depună ca martor în proces fără să presteze jurământ şi, după câte îmi amintesc, de la început, atât avocatul, cât ţi procurorul îi adresară cuvântul cu simpatie şi bunăvoinţă. Evident, se bucura de o bună reputaţie. Aleoşa răspunse la întrebări cu modestie, cumpătat, dar, în acelaşi timp, toate explicaţiile sale erau însufleţite de o dragoste fierbinte pentru fratele lui aflat într-o atât de grea cumpănă. Cerându-i-se unele amănunte în legătură cu el, îl înfăţişă ca pe un om pătimaş, incapabil să-şi frâneze dorinţele, dar totodată înzestrat cu un suflet nobil, mândru şi mărinimos, gata să se jertfească pe sine dacă i-ar fi cerut cineva. Recunoscu că în ultimul timp, din pricina pasiunii pe cart i-o trezise Gruşenka şi a rivalităţii dintre tata şi fiu, era atât de surescitat, încât nu mai era chip să te înţelegi cu el. Respinse însă indignat ipoteza că fratele său ar fi fost în stare să ucidă un om ca să-l jefuiască, deşi mărturisi că pentru Mitea cele trei mii de ruble ajunseseră aproape o idee fixă, socotindu-le un drept al lui, o ultimă rămăşiţă din averea răposatei sale mame, de care Feodor Pavlovici căutase să-l jupoaie prin vicleşug şi că, deşi nu se arătase niciodată, lacom de parale, ori de câte ori vorbea despre aceşti bani era ca turbat. În schimb, tot ce avu de spus în legătură cu rivalitatea dintre cele două „persoane”, cum se exprimase procurorul, adică dintre Gruşenka şi Katia, era destul de evaziv, ba chiar refuză să răspundă în vreo două-trei rânduri.

— Fratele dumneavoastră va mărturisit vreodată c-ar avea intenţia să-şi ucidă tatăl? îl întrebă la un moment dat procurorul, care se grăbi să adauge numaidecât: Puteţi să nu răspundeţi dacă nu vreţi.

— Direct, niciodată! declară Aleoşa.

— Dar cum? Indirect?

— Într-o zi mi-a vorbit despre sentimentele lui faţă de tata, mi-a mărturisit că-l urăşte şi chiar se teme ca... Într-un moment de exasperare... prididit de scârbă... să nu-l împingă păcatul să-l omoare.

— Şi ce-aţi spus când l-aţi auzit vorbind aşa? L-aţi crezut pe cuvânt?

— N-aş îndrăzni să spun că da. Întotdeauna însă am avut convingerea că există în el sentimente mai bune, care au să-l salveze în pragul nenorocirii, oprindu-l să facă asemenea păcat, şi chiar aşa a şi fost, pentru că nu el l-a omorât pe tata! încheie Aleoşa răspicat, cu un glas atât de puternic, încât răsună sala.

Procurorul tresări ca un cal de luptă la auzul trompetei.

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea deplină a convingerii dumneavoastră, vă rog să mă credeţi. Presupun că nu este determinată