şi că nu are nici un raport cu dragostea pe care i-o purtaţi nefericitului dumneavoastră frate. Cunoaştem de la anchetă părerea atât de personală pe care o aveţi despre tragedia întâmplată în familia dumneavoastră. Nu vă pot însă ascunde faptul că această părere este cu desăvârşire izolată şi într-o flagrantă contradicţie cu celelalte declaraţii culese de anchetatori. De aceea mă văd nevoit să insist, rugându-vă să-mi spuneţi care sunt datele pe care se bazează convingerea nestrămutată că fratele dumneavoastră este nevinovat şi că răspunderea crimei o poartă altcineva, o persoană la care v-aţi referit în cursul instrucţiei?

— În timpul instrucţiei n-am făcut decât să răspund la întrebările ce mi s-au pus. Nu ţin minte să-l fi acuzat pe Smerdeakov, rosti liniştit şi pe îndelete Aleoşa.

— Totuşi, l-aţi bănuit c-ar fi ucigaşul?

— L-am bănuit, aşa e, bizuindu-mă pe spusele lui Dmitri. Înainte de a mi se lua declaraţia, mi-a relatat cineva împrejurările în care a fost arestat şi ştiam c-a pomenit numele lui Smerdeakov. Sunt absolut convins că fratele meu n-are nici un amestec. Şi din moment ce n-a săvârşit el crima, atunci...

— Criminalul nu poate fi decît Smerdeakov? Dar de ce tocmai el? De ce sunteţi chiar atât de convins că fratele dumneavoastră e nevinovat?

— Nu pot să pun la îndoială cuvântul lui. Ştiu că pe mine nu mă poate minţi. Mi-am dat seama după chipul lui că nu minte.

— Numai după chipul lui? Alte dovezi nu aveţi?

— Nu, altele n-am.

— Şi acuzaţia pe care i-o aduceţi lui Smerdeakov se sprijină pe aceleaşi dovezi, adică pe spusele fratelui dumneavoastră şi pe expresia feţei sale?

— N-am altele.

Procurorul socoti de cuviinţă să se oprească aici. Toată sala încercase o cumplită dezamăgire ascultând răspunsurile lui Aleoşa. Înainte de proces, Smerdeakov fusese obiectul unor discuţii însufleţite; unul auzise cutare lucru, altul ţinea să demonstreze nu ştiu ce; se zvonise că Aleoşa ar fi adunat o serie de probe senzaţionale menite să-l scoată din cauză pe fratele său şi care totodată dovedeau categoric vinovăţia valetului, şi acum, poftim, singurul argument pe care putea să-l aducă era convingerea lui intimă, atât de firească din partea unui om care era fratele acuzatului!

Veni, în sfârşit, şi rândul lui Fetiukovici să pună întrebări. Avocatul ţinu să ştie, în primul rând, când anume vorbise inculpatul despre ura pe care o nutrea faţă de tatăl lor. mărturisindu-i că s-ar putea la un moment dat să ajungă la crimă şi dacă nu cumva lucrurile acestea i le împărtăşise ultima oară când se întâlniseră înainte de catastrofă. Aleoşa tresări, ca şi cum descoperise deodată ceva ce abia în momentul acela i se arătase desluşit.

— Mi-am amintit acum de un lucru pe care aproape că-l şi uitasem. În momentul când s-a petrecut mi s-a părut ce-i drept curios, dar numai acum...

Însufleţit de gândul ce-i fulgerase brusc prin minte, Aleoşa povesti cum ultima oară, când, în drum spre mănăstire, se întâlnise pe înserat cu Mitea, în dreptul copacului de la răscruce, fratele lui se lovise cu pumnul în piept – „aici, sus – repetându-i de câteva ori că există totuşi un mijloc de a-şi redobândi onoarea pierdută şi că mijlocul acesta se află la îndemână, în sân, asupra sa... „După gestul pe care l-a făcu: atunci, lovindu-se în piept, am crezut că vorbea despre inima lui, continuă Aleoşa, că nădăjduia, adică, să găsească în sine destulă putere ca să scape de mârşăvia cumplită pe care era pe cale s-o facă şi care i se părea atât de dezonorantă, încât nici chiar mie nu avea curajul să mi-o mărturisească. Îmi închipuiam că trebuia să fie ceva în legătură cu tata, că se cutremura numai la gândul c-ar putea săvârşi o nelegiuire ridicând mâna asupra lui să-l lovească. Şi totuşi, îmi făcea impresia ca-mi arată ceva, un lucru pe care-l poartă în sân, ba chiar ţin foarte bine minte, mi-am făcut socoteala că inima nu se află în punctul acela, ci mult mai jos şi mai într-o parte, în timp ce el îmi arăta aici sus, spre furca gâtului, mereu în acelaşi loc. Pentru moment mi s-a părut absurd, dar acum mă gândesc că-mi arăta probabil amuleta în care cususe cele o mie cinci sute de ruble...”

— Exact! strigă Mitea din boxă. Aşa a fost, Aleoşa, ai ghicit, în dreptul ei băteam aşa cu mâna.

Fetiukovici se întoarse imediat spre el, implorându-l să stea liniştit, apoi începu să-l descoasă pe Aleoşa de-a fir-a-păr. Însufleţit de amintirea celor petrecute atunci, mezinul îşi susţinu stăruitor părerea că atunci când îi vorbise despre nu ştiu ce mârşăvie pe care se temea c-o s-o săvârşească, fratele lui se referise cu siguranţă la faptul că, având asupra lui cele o mie cinci sute de ruble pe care ar fi putut foarte bine să le restituie Katerinei Ivanovna, achitând jumătate din datorie, se gândea totuşi să nu-i mai dea banii înapoi, folosindu-se de ei ca să poată pleca împreună cu Gruşenka, bineînţeles în cazul când ar fi convins-o să-l urmeze...

— Da, aşa a fost, cu siguranţă că aşa s-a întâmplat! rosti înfierbântat Aleoşa, ridicând brusc glasul. Mi-a spus atunci, ba nu, a strigat c-ar putea să şteargă numaidecât cel puţin pe jumătate, da, pe jumătate (a insistat asupra acestui cuvânt), ruşinea de care se simte copleşit, dar că, din păcate, e prea slab de înger şi n-are s-o facă... Ştia dinainte că nu poate, că-i incapabil s-o facă!

— Şi vă aduceţi aminte precis, sunteţi absolut sigur că s-a bătut în piept acolo unde spuneţi dumneavoastră? stărui Fetiukovici.

— Ţin minte precis şi sunt absolut sigur de asta, pentru că în acelaşi moment m-am gândit: „De ce o fi arătând acolo când inima se află mai jos?” Pe loc însă mi-am spus că e ceva absurd... da, mi-aduc foarte bine aminte că mi s-a părut o idee absurdă... am avut într-adevăr impresia asta... Tocmai de aceea, cred, mi-a apărut acum în faţa ochilor toată scena. Cum am putut să uit! Gestul pe care l-a făcut atunci era ca să-mi arate amuleta; să mă convingă probabil că, deşi poate oricând să restituie banii, până la urmă totuşi