n-o să-şi achite datoria! Şi după aceea, în momentul când a fost arestat la Mokroe a strigat – aşa mi s-a povestit şi cred că cine mi-a spus nu minte – că lucrul cel mai ruşinos din viaţa lui, ticăloşia cea mai mare pe care a săvârşit-o vreodată a fost atunci când a avut posibilitatea să-i plătească jumătate (exact jumătate!) din datorie Katerinei Ivanovna, ca să nu mai treacă drept o lichea în ochii ei, şi totuşi nu s-a putut decide s-o facă; a preferat să rămână mai departe un pungaş, numai să nu se despartă de bani! Şi cât l-a chinuit datoria asta, cât sânge rău şi-a făcut din pricina ei! exclamă Aleoşa, încheindu-şi depoziţia.

Procurorul bineînţeles interveni la rândul său, rugându-l pe Aleoşa să mai arate o dată cum s-au petrecut lucrurile, şi repetă de câteva ori aceeaşi întrebare, ce părea să-l preocupe în mod deosebit: dacă într-adevăr avusese impresia că atunci când se lovise în piept acuzatul voia să-i arate ceva. Poate că se bătuse cu pumnul în piept numai aşa, fără nici o intenţie?

— Dar nu s-a bătut cu pumnul! protestă Aleoşa. Mi-a arătat ceva cu degetele împreunate uite aici, sus... Cum de nu m-am gândit până acum? Nu pot să înţeleg cum am uitat!

Adresându-se inculpatului, preşedintele îl întrebă ce are de spus în legătură cu depoziţia martorului. Mitea confirmă că lucrurile relatate de fratele său sunt întru totul exacte, că într-adevăr îi arătase atunci cele o mie cinci sute de ruble pe care le ţinea în sân, atârnate de gât, mărturia ticăloşiei lui:

„Da, o ticăloşie, nu tăgăduiesc! Cea mai mare infamie pe care am săvârşit-o în viaţa mea! declară el. Puteam foarte uşor să-i înapoiez banii şi totuşi nu m-am îndurat, deşi îmi dădeam seama că dânsa o să rămână mai departe cu o părere proastă despre mine, căci ce putea să creadă decât că sunt un hoţ? Lucrul cel mai grav însă e că ştiam dinainte că n-am să-i restitui banii! Aleoşa are dreptate! îţi mulţumesc, frăţioare!”

Cu aceasta audierea lui Aleoşa se termină. Important şi semnificativ în acelaşi timp în depoziţia lui era faptul că aducea în sfârşit măcar un element nou, o probă cât de măruntă, mai bine zis un rudiment de probă, care atesta într-o măsură oarecare existenţa celor o mie cinci sute de ruble cusute în amuletă, dovedind totodată că inculpatul nu minţise atunci când declarase anchetatorilor la Mokroe că banii ar fi fost „ai lui”. Fericit, cu faţa îmbujorată de emoţie, Aleoşa se aşeză la locul ce i se indicase şi multă vreme nu reuşi să se dezmeticească, repetându-şi mereu în gând: „Cum de am uitat? Cum de am putut să uit? De ce nu m-am gândit până acum?”

După el se prezentă în faţa tribunalului Katerina Ivanovna. Apariţia ei stârni un neastâmpăr în sală; doamnele începură să mânuiască lornietele şi binoclurile, în timp ce domnii se foiau în bănci ca s-o vadă mai bine; unii chiar se ridicară în picioare. Toată lumea vorbea mai apoi că în momentul când intrase pe uşă, Mitea se făcuse alb ca varul la faţă. Îmbrăcată toată în negru, martora se apropie cu un are modest, aproape cu timiditate, de bară, aşa cum i se spusese. Cu greu ţi-ai fi putut da seama după figura ei dacă era sau nu emoţionată, în schimb, în privirea ei sumbră, mocnită, scânteia o dârză hotărâre. Era extraordinar de frumoasă în clipa aceea, aşa cel puţin susţineau mai apoi mulţi din cei ce asistaseră la proces. Kateiina Ivanovna vorbi cu glas molcom, dar desluşit, aşa încât fiece cuvânt se auzea până în fundul sălii, păstrându-şi stăpânirea de sine sau, în orice caz, silindu-se să dea impresia asta. Preşedintele îi puse o serie întreagă de întrebări, adresându-i-se cu menajamente şi cu foarte multă solicitudine, ca şi cum s-ar fi temut să atingă „unele coarde prea sensibile”, plin de respect pentru durerea ce o mistuia. Dând lămuririle ce i se cereau, printre altele martora declară din capul locului fără nici o ezitare că fusese oficial logodită cu inculpatul „până în momentul când m-a părăsit...” adăugase ea ceva mai încet. În privinţa celor trei mii de ruble pe care i le încredinţase lui Mitea ca să le expedieze prin poştă rudelor ei, răspunse ritos: „Când i-am dat banii, nu i-am spus să-i trimită imediat; simţisem că e într-o situaţie destul de dificilă... În momentul acela... I-am încredinţat cele trei mii de ruble cu condiţia ca să le expedieze când va putea în decurs de o lună. Era inutil să-şi facă atâta sânge rău din pricina acestei datorii...” Dar cum n-are rost, cred, să reproduc textual fiece întrebare ce i s-a pus împreună cu răspunsul respectiv, mă voi mulţumi să redau numai esenţialul mărturiilor ei.

— Eram ferm convinsă c-o să aibă toată grija să trimită, banii când o să-i primească de la tatăl lui, explică dânsa, răspunzând la o nouă întrebare. Totdeauna am fost încredinţată că banii nu înseamnă nimic pentru el şi că este cinstit până în adâncul sufletului... Mi-am dat seama că este de o corectitudine perfectă... În chestiunile băneşti. De altfel, era sigur c-o să capete cele trei mii de ruble cu care îi rămăsese dator tatăl lui – mi-a vorbit de câteva ori despre asta. Ştiam că e în conflict cu dânsul şi am avut tot timpul convingerea că bătrânul l-a nedreptăţit. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit ameninţându-l vreodată. Cel puţin în prezenţa mea nu i-a scăpat nici un cuvânt care să poată fi luat drept o ameninţare. Dacă s-ar fi gândit să vină la mine, l-aş fi liniştit numaidecât, i-aş fi spus că n-are nici un rost să se frământe atâta din pricina unei biete datorii de trei mii de ruble, dar n-am mai dat ochii cu el de atunci... iar eu... fusesem pusă într-o asemenea situaţie că... mi-ar fi fost imposibil să-l chem... De altfel, nu puteam să am nici un fel de pretenţii în privinţa acestei datorii, adăugă ea apăsat. Şi el mi-a întins cândva o mână de ajutor, oferindu-mi o sumă mult mai mare