Glasul ei suna ca o sfidare. O clipă mai târziu i se dădu cuvântul lui Fetiukovici care putu să-i pună la rândul său întrebări.

— Asta s-a întâmplat mai demult – nu-i aşa? curând după ce v-aţi cunoscut, şi nu aici în localitate? începu precaut avocatul, simţind numaidecât că balanţa s-ar putea înclina în favoarea clientului său. (În paranteză fie spus, deşi fusese special chemat de la Petersburg datorită în parte insistenţelor Katerinei Ivanovna, Fetiukavici habar n-avea de cele cinci mii de ruble pe care i le dăduse Mitea odinioară în oraşul ei natal, când, impresionată de gestul acestuia, se plecase „până la pământ” în faţa lui. Şi Katerina Ivanovna nu-i spusese nimic! În orice caz, era destul de curios că-i ascunsese lucrul acesta. De unde se putea presupune, şi pe bună dreptate, că până în ultima clipă nici ea nu ştiuse dacă o să povestească sau nu în instanţă episodul respectiv şi că lăsase totul la voia întâmplării, aşteptând o inspiraţie de moment.) Nu, niciodată n-am să pot uita scena asta! Martora începu să povestească cu de-amănuntul, de la un capăt la altul, toată, dar toată pătărania despre care Mitea îi vorbise lui Aleoşa, şi cum se plecase „până la pământ” în faţa lui, şi pricina pentru care fusese nevoită să-i primească ajutorul, şi ce se întâmplase cu tatăl ei, şi cum ajunsese să se ducă la Mitea acasă, ferindu-se totuşi să pomenească un singur cuvânt, să facă o cât de mică aluzie la faptul că Mitea îi propusese surorii sale „s-o trimită pe Katerina Ivanovna la el după bani”. Trecu sub tăcere cu mărinimie acest amănunt şi nu se sfii să mărturisească deschis că singură, da, singură se gândise atunci să alerge la tânărul ofiţer, ascultând numai imboldul inimii, în speranţa că... va izbuti să-l înduplece să-i dea suma trebuincioasă. Era într-adevăr o scenă zguduitoare! Tremuram tot, înfiorat, ascultând-o. Toată sala era numai ochi şi urechi, silindu-se să nu piardă nici o vorbă. Aşa ceva încă nu se mai văzuse, nici nu se auzise la noi în oraş; oricât de indiferentă faţă de opinia publică ar fi fost Katerina Ivanovna, nimeni nu s-ar fi aşteptat din partea unei fete atât de orgolioase ca dânsa la o mărturisire atât de sinceră, la un asemenea sacrificiu neprecupeţit, la o autoflagelare atât de cumplită! Şi pentru ce? Ca să scape dintr-o grea încercare pe omul care o trădase şi o jignise profund! Şi ca să-i uşureze cât de cât situaţia, câştigînd bunăvoinţa juraţilor! Într-adevăr, imaginea ofiţerului care fusese în stare să-şi dea ultimii bani – cinci mii de ruble, adică tot ce-i mai rămăsese din averea lui, înclinându-se plin de respect în faţa unei copile neprihănite – era arătată într-o lumină simpatică, atrăgătoare, dar... În momentul acela, nu ştiu de ce, am avut o strângere de inimă. Presimţeam, poate, puhoiul de clevetiri pe care aveau să-l dezlănţuie (aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat) declaraţiile astea! îndată după proces, gura lumii începu să foarfece, vorbind cu fel de fel de subînţelesuri ironice despre depoziţia Katerinei Ivanovna, fiindcă, ziceau unii şi alţii, povestea cu ofiţerul nu părea chiar atât de verosimilă: în orice caz, era greu de crezut c-o lăsase pe tânăra fată să plece aşa cum venise, „mulţumindu-se numai cu o plecăciune respectuoasă”. Se făcea chiar aluzii la nu ştiu ce „omisiune” din partea martorei, care trecuse prea repede peste anumite detalii. „Şi chiar dac-ar fi spus numai adevărul, fără să ascundă nimic, comentau cele mai respectabile doamne din societate, rămâne totuşi întrebarea daca se cuvine ca o fată cumsecade să facă asemenea pas, chiar dacă era în joc soarta tatălui său”. Se poate oare ca o persoană atât de inteligentă şi de rezonabilă cum era Katerina Ivanovna să nu-şi fi dat seama din capul locului de toate comentariile răutăcioase pe care în mod inevitabil avea să le prilejuiască purtarea ei? Fireşte că da, şi totuşi se hotărâse să meargă până în pânzele albe! E adevărat însă că aceste calomnii veninoase începură a fi vânturate mult mai târziu, pentru că în primul moment toată lumea din sală, fără doar şi poate, fu copleşită de emoţie. Până şi juraţii ascultau mărturisirile Katerinei Ivanovna cu sfinţenie, într-o tăcere smerită, respectuoasă. Procurorul nu-şi permise să-i pună nici o întrebare, iar Fetiukovici se înclină adânc în faţa ei. O, nici vorbă, se simţea aproape stăpân pe situaţie! Câştigase un avantaj incalculabil, fiindcă era imposibil de crezut că un ora atât de bine intenţionat, care dăruise cu atâta generozitate cinci mii de ruble, adică tot ce avea la sufletul lui, putea fi în stare să-şi ucidă tatăl în puterea nopţii ca să-l jefuiască de trei mi de ruble! Fetiukovici avea acum la îndemână un temeinic argument pentru a respinge cel puţin acuzaţia de tâlhărie. „Cazul” se înfăţişa dintr-o dată într-o lumină nouă. O adiere de simpatie faţă de Mitea înviorase atmosfera din sală. Cât despre el... Am auzit spunându-se mai apoi că, în timp ce Katerina Ivanovna făcea declaraţiile arătate mai sus, încercase de vreo două ori să se ridice în picioare, apoi se prăbuşise pe bancă, îngropându-şi faţa în palme. În momentul când însă martora sfârşi de vorbit, acuzatul întinse braţele spre ea şi exclamă cu lacrimi în glas:

— Katia, de ce m-ai nenorocit? şi izbucni în plâns, ca după o clipă, venindu-şi în fire, să strige din nou: Acum soarta mea e pecetluită!

Pe urmă încremeni ca o stană de piatră, cu dinţii încleştaţi şi braţele încrucişate pe piept. Katerina Ivanovna rămase mai departe în sală, luând loc pe scaunul ce-i fusese rezervat. Era palidă la faţă şi stătea cu ochii pironiţi în podele. Persoanele care se aflau în preajmă povesteau că o bună bucată de vreme după aceea tremurase ca scuturată de friguri. În sfârşit, aprodul strigă numele Gruşenkăi.

Ne apropiem acum de momentul culminant al procesului, când s-a dezlănţuit catastrofa neaşteptată care avea să-i dea lovitura de graţie lui