Mitea. Dacă nu s-ar fi produs acest incident, sunt convins – şi toată lumea susţinea acelaşi lucru, pe care, de altfel, l-au confirmat în unanimitate juriştii – că în orice caz acuzatul ar fi beneficiat cel puţin de circumstanţe atenuante. Despre asta însă vom avea prilejul să vorbim mai încolo. Deocamdată ne vom ocupa de Gruşenka.

Martora apăru îmbrăcată şi ea tot în negru, cu splendidul său şal pe umeri. Lunecând fără zgomot pe podele, cu pasul ei lin, vătuit şi cu o uşoară legănare din şolduri, aşa cum merg uneori femeile ceva mai trupeşe, Gruşenka se apropie de bară cu privirea aţintită asupra preşedintelui, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Mi se păru nespus de frumoasă în momentul acela; n-aveam de loc impresia c-ar fi fost mai palidă ca de obicei, aşa cum pretindeau mai apoi câteva cucoane, care susţineau că intrase în sală cu o figură încordată şi că i se citea răutatea pe faţă. Cred că era numai extrem de nervoasă şi în acelaşi timp stingherită peste măsură de privirile dispreţuitoare şi curioase ale publicului ahtiat de scandaluri. Gruşenka era una din acele firi trufaşe, incapabile să suporte dispreţul, care iau foc imediat ce li se pare că cineva le desconsideră cât de cât şi, încinse de mânie, abia aşteaptă un prilej ca să răbufnească. Probabil că se simţea şi puţin intimidată, şi în acelaşi timp îi era ruşine de timiditatea ei, aşa încât nu poate fi nici un motiv de mirare că depoziţia sa nu reuşi să păstreze un ton ceva mai echilibrat, fiind, dimpotrivă, când învolburată de izbucniri mânioase, când arogantă, când de o grosolănie supărătoare, pentru ca, mai apoi, aducându-şi sieşi tot felul de acuzaţii, în glasul ei să se simtă o convingere pornită din inimă şi o sinceră dorinţă de autoflagelare. Vorbea uneori ca şi când s-ar fi azvârlit într-o prăpastie. „Fie ce-o fi, nu-mi pasă, trebuie să spun şi asta...” întrebată despre relaţiile ei cu Feodor Pavlovici, răspunse scurt şi cuprinzător: „Fleacuri, ce sunt eu de vină dacă i-am căzut cu tronc?”, ca după o clipă să declare: „Ba nu, eu sunt păcătoasa, fiindcă mi-am bătut joc şi de unul, şi de celălalt – de ăl bătrân şi de ăsta de aici. Din pricina mea amândoi şi-au frânt gâtul. Toate s-au întâmplat numai din vina mea!” Nu ştiu cum veni vorba la un moment dat de Samsonov: „Asta-i treaba mea, n-am de dat nimănui socoteală! ripostă ea agresivă. Omul ăsta mi-a făcut un mare bine la vremea lui, m-a scos, desculţă, din noroi, atunci când părinţii mei m-au aruncat pe drumuri.”

Preşedintele îi atrase atenţie pe un ton destul de politicos că trebuie să răspundă exclusiv la întrebări, fără să intre în amănunte inutile. Gruşenka se îmbujora toată şi ochii începură să-i scapere.

Nu văzuse niciodată plicul cu bani, auzise numai despre el de la „banditul acela”, care-i dăduse de ştire că Feodor Pavlovici pusese deoparte trei mii de ruble într-un plic. „Moşi pe groşi, îl purtam numai cu vorba ca să-mi bat joc de el, putea să m-aştepte mult şi bine, că tot nu m-aş fi dus...”

— Cine-i „banditul” despre care aţi pomenit adineauri? se interesă procurorul.

— Cine? Smerdeakov, feciorul care l-a omorât pe stăpân-su şi s-a spânzurat şi el aseară!

Fireşte i se cerură numaidecât explicaţii asupra motivelor pe care se baza o acuzaţie atât de categorică, dar nici ea nu putu să aducă o dovadă precisă.

— Aşa mi-a spus Dmitri Feodorovici şi aşa trebuie să fie, dacă spune el. Toată nenorocirea i se trage de la femeia aceea de care s-a despărţit, numai ea e de vină. Ba nu, zău! adăugă Gruşenka, tremurând toată, cu o voce înveninată de ură.

Fu rugată din nou să arate cine era persoana la care făcea aluzie.

— Cine? Domnişoara aia, Katerina Ivanovna. M-a chemat acasă la dânsa şi m-a tratarisit cu ciocolată, credea c-o să mă incinte aşa, cu una, cu două. N-are nici un pic de obraz, ba nu zău...

Preşedintele o întrerupse cu asprime, punându-i în vedere să-şi aleagă mai bine cuvintele. Dar inima ei de femeie geloasă se învolburase, hotărâtă să meargă până în pânzele albe.

— Atunci când inculpatul a fost arestat la Mokroe, spuse procurorul, ca şi când şi-ar fi reamintit deodată de ceva, toată lumea care era de faţă v-a văzut cum aţi dat buzna din odaia vecină strigând: „Numai eu sunt vinovată, împreună trebuie să mergem la ocnă!” Prin urmare, în momentul acela şi dumneavoastră aţi fost convinsă că-şi omorâse tatăl.

— Nu mai ţin minte ce-am simţit atunci, răspunse Gruşenka. Auzeam pe toată lumea strigând că l-a omorât pe taică-său, şi în momentul acela mi-am dat seama că totul s-a întâmplat numai din vina mea, că numai din pricina mea l-a ucis. Dar când mi-a mărturisit cu gura lui că e nevinovat, l-am crezut pe cuvânt, aşa cum îl cred şi acum şi am să-l cred totdeauna: omul ăsta nu e în stare să mintă!

Când Fetiukovici îi puse la rândul său întrebări, printre altele mi-aduc aminte că-i ceru unele lămuriri în legătură cu Rakitin, interesându-se dacă într-adevăr primise cele douăzeci şi cinci de ruble pe care i le făgăduise „ca să i-l aducă pe Alexei Feodorovici Karamazov”.

— Păi nu-i nici o mirare c-a primit! confirmă cu un zâmbet ironic Gruşenka. Mereu venea după cerşit; cred că-mi ciupea, aşa, vreo treizeci de ruble pe lună, bani de buzunar, fiindcă avea ce să mănânce şi să bea, aşa că nu-i plâng de milă!

— Dar ce vă determina să fiţi atât de generoasă cu domnul Rakitin? insistă Fetiukovici, cu toate că preşedintele stătea ca pe ace în jilţul lui.

— Păi dacă mi-e văr! Mamele noastre erau surori. Însă m-a rugat să nu-l dau de gol aici, i-e ruşine cu mine.

Toată lumea rămase grozav de mirată aflând acest amănunt necunoscut până atunci; nimeni din tot oraşul nu ştia nimic, şi tot aşa şi la mănăstire, ba chiar şi Mitea habar n-avea. Am auzit mai apoi că Rakitin se făcuse roşu ca un rac. Cu puţin înainte de a fi chemată în sală, Gruşenka