fac! Toţi joacă teatru şi aruncă praf în ochii celorlalţi. Ipocriţilor! Nu e unul care să nu dorească moartea lui taică-său! O lighioană înghite pe alta... Dacă s-ar adeveri că nu e vorba de nici un paricid, ar sări în sus toţi scandalizaţi şi ar pleca pe aci încolo furioşi... Vor spectacole!... „Pâine şi jocuri de circ!” Asta vor. Dar nici eu nu sunt mai breaz! N-aveţi cumva puţină apă? Daţi-mi să beau puţină apă, pentru numele lui Dumnezeu! gemu deodată Ivan, apucându-se cu mâinile de cap.

Grefierul se repezi spre el. Aleoşa sări de la locul său strigând: „E bolnav, nu luaţi în serios vorbele lui, are febra, aiurează” Katerina Ivanovna se ridică brusc de pe scaun, uitându-se la Ivan Feodorovici înmărmurită de spaimă. Mitea se sculă şi el în picioare; un zâmbet dureros îi schimonosea gura şi se uita fix la fratele său, sorbindu-i lacom fiece cuvânt.

— Fiţi pe pace, nu sunt nebun, sunt un criminal, atâta tot! Nu şi nebun! continuă Ivan. Nu puteţi avea pretenţia de la un criminal să fie un bun orator! adăugă el fără nici o noimă, râzând forţat.

Descumpănit de acest incident, procurorul se aplecă să-i spună ceva preşedintelui. Juraţii şopteau între ei. Fetiukovici era numai ochi şi urechi. Toată lumea încremenise în bănci, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple. Preşedintele se dezmetici în sfârşit.

— Ţin să atrag atenţia martorului că se exprimă într-un mod cam confuz, folosind un limbaj nepermis! V-am ruga, deci, dacă se poate, să vă liniştiţi şi după aceea să continuaţi depoziţia... evident, dacă aveţi într-adevăr ceva de spus. Cu ce puteţi dovedi destăinuirea pe care ne-aţi făcut-o adineauri... dacă nu cumva sunt simple halucinaţii?

— Tocmai aici e toată dificultatea: n-am nici un martor. Decât doar dacă jigodia de Smerdeakov v-ar trimite de pe lumea cealaltă – ceea ce nu cred – depoziţia... Într-un plic. Fiindcă dumneavoastră, cum văd, aveţi nevoie de plicuri, sau poate că v-ajunge ăsta de aici. N-am martori... În afara poate de unul singur... continuă el misterios.

— Ce martor? Nu ne puteţi spune numele lui?

— E un martor cu coadă, excelenţă, a cărui prezenţa s-ar putea să pară cam deplasata aici. Le diable nexiste point! Nu merită să-i daţi nici o atenţie, e un drac de duzină, destul de obscur! adăugă el confidenţial, devenind serios dintr-o dată. Trebuie să fie ascuns pe undeva, pe aici, dacă nu chiar sub masa cu corpurile delicte. Unde ar putea să fie decât acolo! Vedeţi dumneavoastră, eu îi spuneam că nu vreau cu nici un chip să tac, şi el îmi vorbea de nu ştiu ce transformări geologice... ce nerozie! Puneţi-l în libertate pe acuzat... cred şi eu că-i convine să cânte imnuri, se simte cu inima împăcată! Şi ce dacă un nemernic beat urlă de-ţi sparge urechile: „La Piter Vanka a plecat!” Eu, pentru două secunde de fericire, aş da şi un cvadrilion de cvadrilioane! Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi! O, dac-aţi şti ce stupid e tot ce faceţi! Hai, arestaţi-mă pe mine în locul lui! Pentru asta doar sunt aici!... De ce, de ce oare totul pe lume trebuie să fie atât de stupid?...

Cercetă din nou încet şi cu o privire îngândurată sala. Lumea începuse să se neliniştească. Aleoşa se precipită spre el, dar între timp aprodul îl şi înşfăcase.

— Dar asta ce mai e?! strigă Ivan Feodorovici, uitându-se fix la aprod, şi fără altă vorbă îl apucă de umeri, făcându-i vânt pe podele.

Într-o clipă, gardienii tăbărâră asupra lui. Văzându-se dintr-o dată încolţit, Ivan începu să urle ca turbat, şi aşa, răcnind cât îl ţinea gura cuvinte fără şir, fu scos pe sus afară. În sală era o fierbere şi o zarvă nemaipomenită. Nu mai ţin bine minte ce a mai fost după aceea: eram prea emoţionat ca să fi putut înregistra tot ce se întâmpla. Ştiu doar atât, că puţin mai târziu, când vâlva se mai potoli şi lucrurile se mai limpeziră, grefierul fu mustrat cu asprime, deşi bietul om căuta să se dezvinovăţească, argumentând că până atunci martorul fusese normal şi că nu era nici un ceas de când îl consultase un medic, fiindcă la un moment dat nu se simţise bine; tot timpul însă, pâna intrase în sală, vorbise ca şi când ar fi fost teafăr la minte şi ţinuse neapărat să se prezinte în faţa instanţei.

Dar nici nu apucase bine lumea să se dezmeticească şi surveni un nou incident, tot atât de senzaţional ca şi scena precedentă: Katerina Ivanovna avu o criză de nervi cu lacrimi şi ţipete sfâşietoare. Plângea cu hohote. Plângea şi se zbuciuma în braţele celor ce încercau s-o scoată afară, refuzând să părăsească sala şi cerând stăruitor să fie ascultată.

— Trebuie să vă spun ceva! îi strigă preşedintelui. Trebuie să vă spun imediat... imediat!... Am aici o hârtie... o scrisoare... poftim, luaţi-o şi citiţi-o, vă rog, citiţi-o chiar acum, urgent! E de la bestia asta, el mi-a scris-o, el! El este criminalul, el cu mâna lui şi-a ucis tatăl! O să vedeţi îndată, scrie acolo cum o să-l omoare! Celălalt e bolnav, da, bolnav, are febră, delirează! De acum trei zile mi-am dat seama că are ceva!

Era într-un hal fără hal. Grefierul îi luă din mână hârtia pe care o întindea preşedintelui. Katerina Ivanovna se prăbuşi pe scaun, cu faţa îngropată în palme, continuând să plânga spasmodic, pe înfundate, zguduită de suspine pe care se silea din răsputeri să şi le înăbuşe de teamă să nu fie poftită afară. Documentul înfăţişat tribunalului era nici mai mult, nici mai puţin decât biletul pe care Mitea i-l scrisese la „Metropol” şi care, aşa cum spusese Ivan Feodorovici, constituia o dovadă de o precizie „matematică”. Din păcate, chiar aşa a şi fost considerat: ca o probă decisivă. Dacă biletul acesta n-ar fi ieşit la iveală, până la urmă poate că Mitea ar fi scăpat fără nici o condamnare sau, cel puţin, n-ar fi primit o pedeapsă atât de grea! Dar, încă o dată repet, mi-a fost imposibil să reţin toate amănuntele. Şi acum totul mi se învălmăşeşte în cap. Presupun că