mai bine să n-o mai văd, să nu mai vină să-mi amintească prin prezenţa sa cât de lipsit de apropo fusesem. Dealtfel, în acea clipă mi se păru foarte obişnuită, foarte diferită de portretul somptuos pe care i-l făcuse Franz în ajun, şi mă simţii uşurat.

- Noroc că suntem patru şi nu trei, exclamă infirmul, trei me ridicolă care n-ar trebui să se arate decât cu o bonetă de măgar şi cu coarne pe cap.

Spuse asta fixându-mă, şi mă simţii tulburat ca şi cum ar fi încercat să creeze între noi vreo oarecare solidaritate.

În clipa aceea, Rebecca se aplecă pentru a ridica şervetul soţului ei şi îmi apăsă mâna sub masă. Rămăsei înlemnit, fără să mişc, fără să-i răspund la apăsare. Nu ştiu cât a durat atingerea căci, în timpul celor câteva secunde ale acestei strângeri de mână, timpul mi se păru suspendat, la fel de nemişcat ca aerul din salon. Când se ridică, spuse doar:

- Hai, palavragiu bătrân, încetează de a mai importuna acest fermecător mic cuplu, au altceva mai bun de făcut decât să te asculte pe tine.

Enunţarea acestei fraze făcu să se nască pe chipul ei o bruscă explozie de veselie. Se desfăta că ne-a fixat ca pe cele două braţe ale unui cuier. Cel puţin asta îmi dicta melancolia mea.

- "Fermecătorul cuplu" nu se simte deloc importunat, re plică Beatrice, iar stângăcia răspunsului îmi dovedi că era, ca şi mine, rănită.

De îndată ce handicapatul şi soţia sa plecară, făcui explozie: eram sătul de acei oameni care au la activul lor două sau trei ţări mai mult decât noi şi nu scapă ocazia de-a face din asta un motiv de superioritate. Beatrice mă calmă; după ea fiecare îşi avea raţiunile lui; îl găsea pe Franz iritant dar trebuia ţinut seama de infirmitatea lui; cât despre soţia sa, probabil că suferea din cauza calvarului soţului ei. Ceea ce mă mâhnea în realitate, era că ne duceam într-o ţară pe care toată lumea o cunoştea înaintea noastră şi că pierdeam privilegiul originalităţii.

-Nu, Beatrice, nu e o chestiune de amor-propriu. Pentru mine, există un alt Orient, vorbă goală poate, dar a cărui sim plă evocare posedă deja graţia unei incintări, frumuseţea unui miracol. Acest Orient al inimii, această cealaltă latură a lumii noastre nu se va stinge niciodată, chiar dacă fiecare stat din Asia se modernizează, se aliniază după Europa. Orient nemuritor, care nu este localizat aici sau dincolo, scapă capriciilor Istoriei şi e singurul care favorizează acele conspiraţii ale entuziasmului propriu sufletelor noastre...

- De ce nu i-ai spus-o lui Franz?

- Pentru că nu discut cu un imbecil şi pentru că-i las săr mana fericire de a avea dreptate! În înciudarea mea se amestecau mânia de a-mi vedea batjocorit visul asiatic şi exasperarea pe care mi-o cauza Rebecca. Această fată rece şi provocatoare mă chinuia aşa cum poate chinui imaginea unei femei a cărei legendă e ţesută de o terţă persoană. Iar acest mijlocitor, departe de a constitui un obstacol între ea şi mine, îi dubla valoarea în ochii mei. Că ea exista în carne şi oase, iată ce mă agasa: personajul imaginar mi-ar fi fost de-ajuns. Dar de ce această strângere de mână sub masă?

O oră mai târziu, de la Mestre, portul de ancorare al navei noastre, soseam la Veneţia cu taxiul în tovărăşia lui Raj Tiwari. Aveam în faţa noastră o lungă după-amiază, Truva neplecând decât seara către ora 23. Era o vreme splendidă pe care abia dacă o strica o briză iodată provenită din larg.Turiştii erau puţin numeroşi; la Rialto, Tiwari ne părăsi ca să viziteze singur bazilica şi palatul Dogilor, şi convenirăm să ne întâlnim mai târziu la cafeneaua Florian. Nu mai fusesem aici de la vârsta de doisprezece ani: mă aşteptam să văd un oraş uzat, un oraş muzeu şi descopeream tinereţea însăşi, un paradis întrevăzut, iar senzaţia de a mă găsi în prezenţa unei minunate nebunii îmi risipi tristeţea. Călătoria noastră începea aici; la Veneţia eram deja în Asia, nici măcar nu puseserăm piciorul pe pământ ci doar schimbaserăm ambarcaţiunea!

Ţinându-ne tandru după umeri, Beatrice şi cu mine evocam acea puerilitate înfierbântată a celor entuziaşti, secolele trecute în care oraşul era atât de vesel cu carnavalurile şi lungile sale insomnii de plăcere şi, mai ales, binecuvântam apa omniprezentă, străzile lichide, confuzia savant întreţinută între habitatul plutitor, mergând până la a presupune că seara la Veneţia simţi un tangaj în patul tău şi că trebuie să fii legat de el ca să nu cazi. Şi hoinăream astfel, fermecaţi, în mijlocul zgomotelor liniştitoare prin însăşi regularitatea lor, cele ale păsărilor din nenumăratele grădini, ale clopotelor bisericilor răsu nând mereu. Pătrunsă de atmosfera romantică a cetăţii amanţilor, Beatrice îmi reamintea primul nostru an de viaţă comună. Cum ajunsesem s-o iubesc? Asta n-are nevoie de explicaţii: era frumoasă, cultivată iar noi împărtăşeam aceeaşi atracţie pentru lucrurile scrise. Nu aveam copii dar plănuiam să facem unul la întoarcerea din Asia. Uniunea noastră era bazată pe principii simple şi solide, aleseserăm fidelitatea din ură pentru disperare, şi abandonaserăm aventurile în voia inesenţialului ca tot atâtea existenţe posibile şi refuzate. Nu mă simţeam constrâns: am socotit întotdeauna libertinajul drept o dovadă de dezechilibru, şi asta ne scutea de josniciile, compromisurile şi minciunile menajurilor dezbinate. Deşi stabiliţi în concubinaj, rămâneam credincioşi unul altuia din dispreţ pentru adulterul burghez. Refuzaserăm căsătoria acceptându-i constrângerile. Şi câtă dreptate ne dădea Veneţia!

Pe când soseam într-o piazza pustie, zgomotele încetară brusc. O melancolie foarte dulce, aproape neliniştitoare răspândea pe toate lucrurile o lumină fără viaţă, acea lumină galbenă şi palidă a soarelui de iarnă. Era o asemenea tăcere încât abia îndrăzneam să o tulburăm cu zgomotul paşilor noştri.

- Ascultă acest mutism, e cel al conspiratorilor şi al în drăgostiţilor, cel care precedă marile înfiorări.

Abia ce spusesem asta că din imobilitatea plină de larmă a lucrurilor se ridică un ţipăt de durere. Crezui mai întâi că sunt plânsetele unui copil mic. Dar repetarea lor insistentă, scurtimea lor erau fără nici o îndoială de origine animală. Ne călăuzirăm