paşii după gemete: proveneau de la podul Academiei. Un cârd de ştrengari şi de puşti, înfofoliţi cu fulare multicolore, erau aplecaţi peste parapet şi îşi arătau cu degetul un punct pe marele canal. În fine, zării obiectul curiozităţii lor: era un pisoi negru minuscul care căzuse în apă şi se zbătea să nu se înece. La fiecare trecere a unei vedete sau a unui vaporetto, micul animal înghiţea apă şi scheunatul i se îneca în gură. De fiecare dată ne aşteptam să se ducă la fund dar, tenace, rezista şi îşi relua lamentabilele orăcăieli. Era în el o încăpăţânare stupefiantă: nu chema în ajutor, dădea un ordin căruia era greu să i te sustragi. În romanţa unei Italii nepăsătoare, era vocea unei fiinţe care protesta împotriva indiferenţei, groaznica singurătate a unui animal uitat într-o lume în care şi oamenii sunt singuri. Când încerca să se apropie de mal şi se căţăra printr-un salt, umiditatea algelor îi dejuca încercările şi iar cădea în apă. Înota în cercuri care nu-l duceau nicăieri, se epuiza repede. Cu cât se îndepărta, cu atât urcuşurile lui aveau aerul unui miracol, al unei reuşite a întâmplării imposibil de reînnoit. O mică mulţime de gură-cască se adunase să privească naufragiul: salvarea pisoiului nu era posibilă decât pe calea apei, o grădină particulară făcea inabordabil accesul pe uscat; dar ambarcaţiunile, asurzite de zgomotul motoarelor lor, nu-i auzeau urletele. Anxietatea strângea de gât pe toată lumea pentru că pisoiul se micşorase până la o subţirime care părea să-l condamne fără recurs. În mod evident era pierdut: asistam cu toţii la o agonie.

Atunci, în faţa pasivităţii generale şi ca să fac să înceteze acel zbieret care mă exaspera ca o remuşcare, mă lansai în ajutorul înecatului. N-am totuşi nimic dintr-un temerar. Coborâi sub arcurile podului umplute cu cioburi de sticlă, mă căţărai pe parapet şi mă izbii de grilajul grădinii menţionate. O placă semnala cancelaria elveţiană închisă dealtfel (era într-o sâmbătă). Trecui peste gard, strecurându-mă printre două ţepe, cu riscul de a rămâne înfipt în ele. Aş fi putut fi arestat, băgat poate în închisoare: pericolul în care se afla pisica mi se părea că prevalează asupra tuturor legilor protectoare ale proprietăţii private, şi în mod naiv îmi spuneam că o ţară neutră ca Elveţia nu putea urmări pe cineva care venea în ajutorul unui animal în pericol. Şi apoi n-aveam oare dorinţa secretă de a o impresiona pe însoţitoarea mea? Nu era puţină fanfaronadă în hotărârea mea? Curând ajunsei la pontonul cancelariei, o mică punte de lemn sprijinită pe piloţi în marele canal; îl strigai pe pisoi, întinsei mâna spre el: ameţit de groază, se ducea în direcţia opusă să-şi înalţe în depărtare lamentaţiile miorlăitoare cărora alţi pisoi răguşiţi le adăugau plânsetelelor. Nu puteam face mai mult şi turbam că eşuez atât de aproape de ţintă. Văzută de pe uscat, apa leneşă şi putridă, care din înaltul malurilor strălucea de viaţă solară a marmurelor, căpătase aproape consistenţa unei melase. Miasme de descompunere emanau din acest bulevard lichid, ceva suspect, scufundat putrezea aici sub opulenţa palatelor şi a reşedinţelor. Din poziţia în care eram, citii o inscripţie făcută în italiană cu o bombă de vopsea pe un zid: "Prea mult trecut, nu destul prezent, nici un viitor". Curentul gras, încărcat de gunoaie, mă sfida de a-i putea smulge vreodată acel vacarm cu păr şi mustăţi care se scufunda inexorabil. De pe pod, trecătorii mă încurajau: felina era doar la o distanţă de un braţ dar tot nu răspundea la apelurile mele formulate totuşi pe tonul cel mai blând. Mă întindeam cât puteam: nişte muşchi sub talpă mă făcură să alunec şi în chip stupid căzui la rândul meu în apă. Un tremurat îngheţat mă cuprinse prin haine, înghiţii o gură de apă, o scuipai, mă scuturai. Cred că înecul mi s-ar fi părut de preferat atunci acestei bălăciri în dedesubturile mucegăite ale oraşului. Cum, nedreptăţi flagrante sfâşiau omenirea, milioane de copii mureau de foame, douăsprezece secole de istorie mă precedaseră aici iar eu îmi riscam viaţa pentru un pisoi! Această formidabilă disproporţie mă înspăimântă şi mă văzui imediat în chip de saint-bernard ridicol, cavaler nenorocos al unei cauze absurde. Doar frica, cred, mă împiedică să mă duc la fund de ruşine în clipa aceea în canalul de duhori puturoase. În două înotături, îl apucai pe ţânţarul ţipător, îl aruncai pe ponton unde urcai şi eu. O jerbă de aplauze ţâşni deasupra capului meu. Această aprobare îmi calmă amorul-propriu. Eram îngheţat până la oase şi-l răsturnai pe pisoi ca să-l golesc de apa pe care începu să o verse ca un burduf. Nu mai era o pisică ci o pastă, un burete plin care palpita în ritmul unei inimi înnebunite. Cu muşchii tetanizaţi, cu ghearele şi cu colţii scoşi, vibrând de o nervozitate electrică, continua să miaune, să se zbată ca şi cum prejudiciul suferit depăşea simplul pericol al unui înec, dovedea o durere imensă, iremediabilă, pentru care nu exista nici o reparaţie. La întoarcerea mea pe stradă, Beatrice îmi sări de gât, îşi desfăcu fularul, îl înfăşură în el pe bebeluşul vociferant. Aş fi vrut să-l îngrijesc, să-l iau cu noi poate; Beatrice se opunea, nici nu putea fi vorba să-l ţinem, animalele erau interzise la bordul lui Truva. Ea însăşi dealtfel era alergică la feline. Nu ne rămânea decât să-l înapoiem coloniei de pisici sălbatice care-şalesese domiciliul sub un arc al podului şi care va avea grijă de el. Salvatul continua să plângă sfâşietor şi multă vreme sirena sa de gemete ne urmări pe străzi pe când ne îndreptam spre Florian unde eram grăbit să beau o cacao fierbinte ca să mă încălzesc. Eram plin de o sentimentalitate prostească şi aproape că-mi părea rău că n-am putut s-o înmoi pe tovarăşa mea ca să-1 ia pe cel mic cu noi. La cafenea îl regăsirăm pe Raj Tlwan şi, în ciuda condescendenţei sale amuzante, nu-l scutii de nici un amănunt privind isprava mea. Mai exaltat poate decât s-ar fi cuvenit, peroram:

- Am dezminţit legenda Veneţiei. Acolo unde alţii celebrau