Spre sfârşitul după-amiezii, hainele mi se uscaseră, păşeam pe cheiul de gli Schiavoni, pe care ţâşnea lumina sidefie a mării, când soarele deodată fu acoperit de nori care se strângeau deasupra Lidoului. Cupolele, marmurele, domurile, aurul se stinseră dintr-o dată în timp ce apa căpătặ o nuanţă lividă. Cerul se întuneca, căzu o noapte prematură. Încreţituri subite acopereau blana înmuiată a marelui canal care se întindea nervos arcuindu-şi spinarea. Un vânt rece, muşcător, ne îngheţă sângele în vine. În câteva minute piaţa San Marco, golită de ocupanţi, fu acoperită de o reţea de zăpadă care se depunea pe dalele îngheţate; în loc să se scufunde în mare, Veneţia, cea friguroasă, se îneca pe sus, într-un ocean de albeaţă,Veneţia cădea în letargia iernii.

Convenirăm să ne întoarcem la vapor: împotriva părerii lui Beatrice, insistai să-l revedem o ultimă oară pe acel pisulică salvat din apă. Mergeam cu paşi repezi, zburătăcind printre fulgii de zăpadă, aruncându-ne cu bulgări. Gondolele păreau nişte melci negri ce alunecau pe vată însoţind cortegii funerare. Zăpada, care pudra acoperişurile cu un uşor covor de argint, întindea pe pieţe şi pe străzi o imensă cuvertură moale care îngroşa tăcerea nopţii tulburată numai de fâşâitul fulgilor care se topeau în apă. Arcul podului Academiei dispărea în întuneric; aprinsei o brichetă; un grup de jivine o luă la fugă în faţa flăcării, cu boturile rânjite ca şi cum le-aş fi alungat de la masă; în locul lor, nu văzui mai întâi decât un ghem de lână mototolită, cutele fularului lui Beatrice; nu departe zăcea, cu burta în sus, un mic hoit pe care-l luai mai întâi drept un sac de piele cu partea din spate pe jumătate devorată, scăldat într-o băltoacă de sânge. Sub degetele mele, cedă cu o elasticitate flască: îl scosei la lumină şi recunoscui pisoiul cu limba roz uşor ieşită dezvelind nişte dinţi asemănători cu cei ai unui pieptene. Chipul îi era torturat de o expresie de indicibilă groază. Îl înfăşurai în fular şi-l aruncai în apă.

Beatrice căută cuvintele potrivite ca să mă consoleze dar nu-i fui deloc recunoscător pentru delicateţea sa. O voce pernicioasă îmi şoptea că operaţia eşuase din vina ei. Fără stupida sa fobie de pisici, motănelul ar fi încă în viaţă la ora asta. Degeaba se scuza ea, nu-i găseam nici o circumstanţă atenuantă. Întorşi la bord, mă dusei, singur, să simt, în spatele vaporului, mirosul zăpezii cu gust de sare. Îmi impusei, în ciuda frigului, o veghe atentă, măsurând cu piciorul pasarele şi scări, blestemându-le cu aceeaşi tărie pe metresa mea şi Veneţia, oraş al viselor frumoase şi al celor mai rele treziri. Stătui aşa multă vreme, nemişcat, pradă unor vise reziduale, dominat de decepţie şi descurajare, privind portul presărat cu ambarcaţiuni indistincte, cu lumini mişcătoare, înecat sub vraja vineţie a fulgilor ce înăbuşeau zgomotele. Cât de mult îmi reproşam de a fi atribuit unui episod mai mult decât banal culorile unui eveniment, ale unei sfidări aproape. Eram cufundat în această visare posomorâtă când o mână mă bătu sec pe umăr: un marinar. Mă căuta de o jumătate de oră să-mi remită un bilet de la Franz, redactat după cum urmează:

"Am aflat de la Beatrice nefericita dumitale aventură de azi după-amiază. Crede-mă că te compătimesc din toată inima şi te invit să te consolez în cabina mea ascultând urmarea istorisirii mele."

Abătut cum eram, mi-ar fi convenit orice propunere: lipsa mea de ocupaţie şi de chef de a mă afla faţă în faţă cu Beatrice mă împinseră să merg să ascult balivernele paraliticului. Părea bine dispus, mă întâmpină cu un zâmbet larg şi, ca şi cu o zi înainte, îmi oferi un ceai.

- Crede-mă, Didier, îmi spuse, că nu te chem la modeştii mei penaţi decât ca să-mi deschid în faţa dumitale inima în chipul cel mai simplu cu putinţă. Şi nu aştept în schimb decât puţină recunoştinţă că te-am distrat şi pus în gardă împotriva acestei vrăjitoare de Rebecca.

Zâmbii de acest avertisment şi, rezemându-mă de pernele de pe pat, ascultai mai întâi cu o ureche neatentă urmarea dra gostelor lor.

Perverşi rizibili

Iartă-i dintru început unui bătrân nebun, ţintuit pe patul lui de suferinţă, şi sentimentalismul desuet şi trivialitatea poveştii. Te rog însă să nu judeci dezordinile pe care le aduce cu sine un sentiment excesiv. Află, aşadar că după nouă luni de viaţă în comun, Rebecca şi cu mine ne întâlnirăm încă o dată, într-un brusc acces de temperatură care ilumină legătura noastră cu o lumină fără egal. Pe vremea aceea deci metresa mea mă lăsă să înţeleg că avea încă din copilărie fantezii care erau legate de apă, de plăcerea de a o vedea ţâşnind, de a stropi cu ea, de a o răspândi şi că aştepta fiinţa destul de disponibilă, afectuoasă carei-ar îngădui să comită aceste vise. Îmi spunea că vrea să dea viselor sale conţinuturile cele mai nebuneşti şi pretindea că sub aparenţa sa paşnică somnola un vulcan. Nu prea dădusem atenţie acestor remarce.

Trebuie spus că pe atunci eram nebuni unu1 după celălalt şi nu pierdeam nici o ocazie de a ne-o dovedi. Rivalizam amândoi în îndrăzneală, fiecare trasând despre sine un portret formidabil care nu era decât justa înălţime la care voiam să ne plasăm sentimentele. La orice oră din zi, de îndată ce avea cinci minute, Rebecca se repezea la mine acasă - tocmai deschisesem cu un grup de medici, în imobilul meu, un cabinet în care asiguram consultaţii de boli tropicale. Avea mişcări de dorinţă în fustele ei albe, ieşea din ea ceva călduţ şi parfumat. Pretextam o urgenţă şi ne înlănţuiam acolo pe jos sau pe masa de consultaţii, caldă încă de amprenta ultimului pacient, ca doi demenţi cărora timpul le este măsurat şi nu le este de-ajuns fiecare secundă ca să se sature unul de celălalt. Micul păcat al Rebeccăi era că venea incredibil de încărcată de desuuri, purtând din cochetărie două sau trei