— Nu, Cap Bob, mă costă doar băutura şi ţigările. Să mai zic benzina, un restaurant... Credeţi-mă că şi pentru astea se jenează, trebuie să insist.

O privesc în adâncul ochilor:

— Îl iubeşti?

— Da.

Mi-amintesc de Sinuzită:

— Cătălin?

— Nu, ăsta a fost mai de mult... Se ţine şi acum de capul meu, nu vrea să înţeleagă că s-a terminat. Casetele nu-s cu el.

— Cu studentul?

— Da, cu Mihai.

— Unde s-au comis?

— La el acasă. Locuieşte singur, părinţii sunt în provincie. În General Cristescu nu mă mai simţeam în siguranţă, din cauza lui Cătălin.

— Când s-au tras casetele şi când a început şantajul?

Îşi dă ochii peste cap, făcând nişte calcule. Bătrâna profită de pauză ca să mai strecoare un comentariu:

— Ce modă o mai fi şi asta?! Nu mai poţi să iei loc pe ţucal, fără să te tragă în poză! Nu-mi pare rău c-am îmbătrânit.

Nina ridică un deget:

— Îţi spun exact, Cap Bob! L-am cunoscut pe Mihai în februarie. Atunci s-a făcut prima înregistrare. A doua în martie, când am venit iar la Bucureşti.

— Cum justifici frecvenţa vizitelor în România?

— Urmez un tratament ca să rămân însărcinată. Chiar îl urmez, pe bune!

Coana Aurica chiţăie:

— Pe vremea mea, doar vedeai izmene pe frânghie şi peştin rămâneai borţoasă! Dacă nu-i puneai cep, umpleai o sală de cinema.

— Şantajul, continuă Nina, a început acum opt zile. Am primit casetele prin poştă, cu indicaţia să le vizionez fără martori.

Bătrâna îşi pocneşte o palmă peste frunte:

— Nici tăiată moartă nu pricep cum naiba n-aţi văzut fotograful! Că doar nu vă drăgăleaţi cu uşile vraişte! Chiar aşa eraţi, în al nouă'ş'noulea cer, de nu l-aţi simţit că-i cu voi în casă?

Nina îşi duce exasperată mâinile la cap:

— Degeaba-i explic că e suficient să plasezi instrumentul şi ăla-şi face treaba singur.

— Şi tu de ce n-ai văzut instrumentul? Eşti şchioapă d-un ochi{59}?

— Dacă-l vedeam, nu mă mai crăcănam! ţipă Nina. Din suflet te rog, bunico, pune ivăr la căţeaua aia!

Codoaşa caută ceva în jur, să-i arunce în cap:

— Tu să fii respectuoasă cu mine, că io te-am făcut cocoană! Fac ceva în paşaportu' tău, şi-n carităţile tale, şi-n statuile lui bărbat'to!

Îmi vine rândul la urlat:

— Dacă nu vă potoliţi, plec! Descurcaţi-vă singure!

Se face linişte. Nina respiră adânc şi reia:

— După două zile am primit un telefon.

— Cât? întreb.

Suma mă înfioară. Fluier din nou, complet aiurit.

— Parca-i fi de la Circulaţie, mă admonestează bătrâna. Degeaba v-a înţolit ca pe şerifi, maniere tot n-aţi deprins...

— Ai plătit?

— De unde?! Am un cont personal în bancă, dar... ce să mai discutăm, nu-i o sumă care să treacă neobservată. Pe urmă, şantajul e puios. Azi — 500, mâine — milionul.

— Practic, ce-ai făcut?

Nina îmi arată două şiruri de dinţi strălucitori. Are aerul unei fetiţe care a umblat la borcanul cu dulceaţă:

— Am întins-o. Pentru totdeauna. N-am curajul să înfrunt un scandal de asemenea proporţii. Presa, familia, cariera lui politică... Degeaba, voi nu vă puteţi da seama de poziţia lui Helmut!

Bunică-sa declară suficientă:

— Ba eu îmi dau seama, că m-am ţinut o vreme cu notarul din Găeşti... Eram lăcrămioară p-atunci, rouă! Unde nu mai am io, acuma, cinşpe ani!

— Pe scurt, conchid, ai plecat definitiv. Ce-ai de gând în continuare?

— Vreau să-mi aranjez aici nişte probleme şi pe urmă dispar. United States, poate Australia... Am ceva bani şi cu ăştia te descurci oriunde.

Coana Aurica se şi vede în aeroplan:

— Ce ţi-e şi cu soarta! M-am născut la Bolintin, şi-o să dau ortul popii la ăştia din serialele cu canguri!

Îi fac semn să tacă şi mă întorc spre Nina:

— Spune-mi concret ce ţi s-a întâmplat, de când ai aterizat la Otopeni.

— Sunt urmărită.

— N-ai cumva idei fixe?

— Suntem meseriaşi, Cap Bob şi eu nu mi-am pierdut mâna. Am ştiut şi când mă filau detectivii lui Helmut. Asta la început, în perioada de verificare.

— Poate te verifică şi acum.

— Exclus! Golanii de aici încearcă ori să pună mâna pe mine, ori să mă achite.

— Dacă vroiau să te achite, izbuteau până acum, iar dacă şantajul e obiectivul lor principal, nu-s nebuni să taie găina cu ouă de aur. Cred mai degrabă în varianta a doua — răpire urmată de o cerere de răscumpărare, transferând astfel şantajul asupra lui Helmut.

Nina oftează, îşi frânge degetele:

— Poate... Un lucru e cert: nu mi se năzare. Printre altele, am abandonat sediul din General Cristescu, pentru că au umblat în casă, în lipsa mea. Discret, dar neîndoielnic.

— De exemplu!

Nina râde:

— Am sistemul meu, fără greş. Când plec, îmi las papucii în faţa uşii, într-o anumită poziţie. Neavertizat, e imposibil să nu te împiedici de ei şi pe urmă să-i aranjezi exact aşa cum i-am pus eu!

— Poate că a fost Cătălin. Mi-a spus că aţi petrecut împreună noaptea de duminică.

— Minte. De unde ştie însă că sunt în România? Eu nu l-am căutat.

Deci, Sinuzită m-a tras în piept. Mi-a scăpat printre degete. Lucrează la Flora, iar eu la Casa Albă. Nina ridică din umeri:

— N-a fost angajat în viaţa lui, stă pe bişniţă.

Mă uit la ceas. S-a făcut de ora trei.

— Vorbeşte-mi despre Wanda. De când o cunoşti, în ce raporturi eraţi, ce căutai la ea ieri dimineaţă?

— Ne-am cunoscut în Italia, amândouă debutante pe piaţa din Vest. Ea cu gagicăreala, eu cu şparleala.

— Ce-i mai rentabil?

— Chestiune de vocaţie. De talent, în cazul ei. Ce făcea Wanda pe scenă eu n-aş fi fost în stare niciodată.

Coana Aurica declară cu superioritate:

— Cred şi eu, la educaţia pe care ţi-am dat-o... Nici la maici nu te învăţau mai elegant!

— Rahat! respinge Nina. Şpilul e cum o făcea! Nici n-apuca să-şi scoată sutienul şi toţi gagiii erau cu mâinile sub faţa de masă. Merita să vezi un show de-al ei! A fost cea mai bine plătită stripteusă din fosta Germanie Occidentală. La competiţia de acolo, asta spune ceva! Eu am tras pe altele. Am mâna ageră, lucrez fin...

— Mi se pare foarte distins, apreciază gramama.

— ...şi, nu se lasă întreruptă Nina, am moacă nevinovată. Am făcut reclame la firme de dulciuri, ţoale pentru tineret, echipament