omul sfânt, tu sfetnicul cucernic,

Duhovnicul şi bunul meu prieten,

De mă zdrobeşti cu-acest cuvânt «surghiun»?

LORENZO

Nebun cu mintea de copil! Ascultă!...

9]

ROMEO

Vrei să vorbeşti iar tot despre surghiun!

LORENZO

Ba vreau să-ţi dau o armă împotrivă-i.

Filosofia, laptele cel dulce

Al celor oropsiţi, te va hrăni

Şi te va mângâia-n surghiunul tău!

ROMEO

Iar spui «surghiun»? Ci dă-o la pustia

Filosofia! Când filosofia

Nu poate să creeze-o Julietă,

Să mute-oraşul, nici să schimbe-osânda,

Atunci ea nu e bună de nimica,

Ea n-are rost, nu-mi mai vorbi de ea.

LORENZO

Văd bine că nebunii n-au urechi!

ROMEO

La ce? Când înţelepţii nu au ochi?

LORENZO

Stai să vorbim puţin de starea ta.

ROMEO

Nu poţi vorbi de ceea ce nu simţi. De-ai fi ca mine tânăr; .lulieta Iubita ta, de-un ceas a ta soţie Şi Tybalt mort, îndrăgostit ca mine, Ca mine surghiunit: atunci, da, Ca mine ai vorbi, ţi-ai smulge părul, Te-ai arunca pe jos ca mine-acum, Spre a-ţi lua măsură pentru groapă!... (Bate la uşă)

LORENZO

Sus!... Bate cineva... Ascunde-te, Romeo!

ROMEO

Nu, decât doar dacă ceaţa Suspinelor acestei inimi poate De ochii curioşi să mă ferească. (Bate din nou)

LORENZO

Auzi?... Iar a bătut?... Cine-i acolo? Ridică-te, Romeo... Te vor prinde... Sus!... Iute! în odaia mea de lucru! îndată... viu... Ce nebunie, Doamne! Da, viu... viu... Cine bate-aşa de tare? De unde eşti?... Ce vrei?

DOICA

Dă-rni drumu-n casă. Şi spun atunci: domniţa Julieta, Stăpâna, m-a trimis...

LORENZO

Bine-ai venit! (Intră doica)

DOICA

O, taică sfinte! Spune-mi, taică sfinte, Romeo, soţul doamnei mele, unde-i?

LORENZO

Colea, trântit pe scânduri, beat de lacrimi!

DOICA

Aidoma cu doamna mea, săracu'! Aidoma!

93

LORENZO

O, înrudire-a jalei!

DOICA

Aidoma ca el şi dânsa zace:

Se zbate, geme; geme şi se zbate...

Hai, scoală, scoală, dacă eşti bărbat!

Ridică-te de dragul Julietei!

Se poate să te pierzi aşa cu firea?

 

 

ROMEO

Vai, doică!

DOICA

Moartea pune cap la toate.

ROMEO

Vorbeai de Julieta mea? Ce face? Nu mă blestemă ca pe-un ucigaş -Că am pătat c-un sânge-aşa de scump Copilăria fericirii noastre? O, unde e, ce face şi ce zice, Ce spune dulcea, tainica-mi soţie De biata noastră dragoste sfărmată?

DOICA

Nimic nu spune, plânge şi iar plânge, Cade pe pat, apoi iar se ridică Şi strigă: Tybalt! Strigă-apoi: Romeo! Şi cade iar...

ROMEO

De parcă numele-i Ar scapără din arma ucigaşă Şi-ar omorî-o, cum l-a omorât Cu braţul lui pe Tybalt... Călugăre, Ştii tu în care mârşav loc ascunde

 

 

 

Acest schelet numele meu? O, spune-mi, Vreau să stârpesc duşmanul în viespar!

LORENZO

Opreşte mâna ta nelegiuită!

Bărbat eşti tu? - «Da» trupul tău răspunde,

Dar femeiesc ţi-e plânsul şi pornirea-ţi

SaJbatecă-i de fiară fără minte!

Chip de bărbat cu suflet de femeie,

Amestec monstruos din amândouă,

Tu mă-nspaimânţi! Mă jur pe rasa mea!

Credeam că ai un strop de judecată!

L-ai omorât pe Tybalt? Vrei acum

Prin ura ta nebună împotrivă-ţi

Să te omori tu însuţi şi s-omori

Femeia ce prin tine doar trăieşte?

De ce să ocăraşti pământul, cerul

Şi naşterea-ţi? în tine câteşitrele

Unitu-s-au şi vrei să le stârpeşti?

O, dar tu pângăreşti fără ruşine

Iubire, frumuseţe, spirit, tot

Ce ai, ca un netrebnic cămătar,

în loc să-ţi faci din ele o podoabă.

Căci trupul tău e-un searbăd chip de ceară,

Dacă-i lipsit de-un suflet de bărbat.

Iubirea ta-i sper/ură, dac-omoară

Pe aceea căreia i-ai jurat credinţă;

Şi spiritul, ce-ar trebui să fie

Podoaba trupului şi a iubirii,

Nepricepând cum să se poarte-n viaţă,

Ia foc din vina neghiobiei tale

Ca pulberea de puşcă-n punga unui

Soldat nesăbuit, şi să te ucizi

Cu ceea ce ţi-i dat ca să te aperi.

Ridică-te, fii om: căci Julieta

Trăieşte, ea, de dragul cărei' tu

Zăceai ca mort: şi-aceasta e-un noroc.

94

95

Pe tine Tybalt vru să te ucidă,

Tu l-ai ucis: şi-aceasta-i iar noroc.

Prietenă ţi-e legea, că-ndulceşte

Osânda morţii în surghiun, şi-aceasta

Nu-i mai puţin noroc. De pretutindeni

Te-mbie fericire, însă tu,

Ca un copil cu toane, alintat,

Te cerţi cu soarta şi iubirea ta:

Ia seama că aşa, sfârşeşti urât.

Mergi de-ţi găseşte cum aţi hotărât,

Iubita, urcă în iatacul ei

Şi mângâie-o, dar n-aştepta străjerii

Să prindă veste, până ce să pleci,

Că nu mai vii în Mantaua în veci,

Acolo unde cată să rămâi

Pân' ce-om găsi prilejul potrivit

De-a da-n vileag a voastră cununie

Şi-a împăca pe-ai voştri implorând

Iertarea de la ducele, şi când,

Te vei re-ntoarce-apoi de mii de ori

Mai fericit, de cum pleci azi de trist...

Tu, doică, du-te, du-te înainte,

Salută pe stăpâna ta din parte-mi

Şi spune-i să trimită la culcare

Pe toţi ai casei, un prilej de care

Sunt bucuroşi, că-s toţi zdrobiţi de jale...

Romeo te urmează...

DOICA

O, toată noaptea-aş fi putut să stau S-aud aşa poveţe înţelepte! (către Romeo) Mă duc să-i spun stăpânei să te-aştepte.

ROMEO

Da, du-te şi să-i spui prea dulcei mele Să fie gata să mă dojenească.

96

DOICA

Poftim inelul care mi l-a dat Stăpâna pentru dumneata, signore, Grăbeşte-te şi vezi sa nu-ntârzii... (Doica pleacă).

ROMEO

Ah, simt că viaţa-ncepe-a se trezi Din nou în mine...

LORENZO

Du-te... Noapte bună! Şi nu uita că viaţa ta e-n joc: Sau pleacă mai-nainte ca să fie Schimbată straja sau, de nu, în zori, Schimbat de haine; şi rămâi pe urmă La Mantaua în linişte. Eu caut Pe servitorul tău ce-ţi va aduce Din vreme-n vreme orice veste care Te poate bucura... Acuma du-te! Dă-mi mâna... Noapte bună!...

ROMEO

Ah, mă cheamă O fericire mai presus de toate, Altminteri n-aş pleca aşa de iute Decât cu întristare de la tine. Rămâi cu bine.

SCENA A IV-A

O CAMERĂ ÎN CASA CAPVLET, CONTESA

A ,                        CAPULET

A fost o-mprejurare-aşa de tristă Ca n-am avut răgaz, iubite conte

97

Să prevestim copila. Ea