Era îndrăzneţ să compari Marea Britanie cu Germania şi Anglia cu Prusia. Walter se afla la limita a ceea ce era îngăduit într-o conversaţie politicoasă, se gândi Fitz neliniştit.

Walter continuă:

— Prusacii au o tradiţie militară puternică, însă nu pornesc războaie fără motiv.

Dewar rosti cu scepticism:

— Deci Germania nu este agresivă.

— Dimpotrivă, spuse Walter. Vă asigur că Germania este singura mare putere din Europa continentală care nu este agresivă.

Un murmur de surprindere străbătu încăperea, iar Fitz îl văzu pe rege ridicând din sprâncene. Dewar se trase înapoi surprins şi zise:

— Cum aţi ajuns la această concluzie?

Manierele impecabile şi tonul amiabil al lui Walter atenuară duritatea vorbelor sale provocatoare:

— Mai întâi, gândiţi-vă la Austria, continuă el. Vărul meu vienez, Robert, nu va tăgădui că Imperiul Austro-Ungar ar dori să-şi extindă graniţele înspre sud-est.

— Nu fără motiv, protestă Robert. Acea parte a lumii, pe care britanicii o numesc Balcani, a făcut parte din sfera otomană de influenţă vreme de sute de ani; însă stăpânirea otomană a fost spulberată şi acum Balcanii sunt o zonă instabilă. Împăratul austriac crede că este datoria sa sfântă să menţină ordinea şi religia creştină acolo.

— Într-adevăr, încuviinţă Walter. Însă şi Rusia vrea teritorii din Balcani.

Fitz consideră că lui îi revenea rolul de apărător al guvernului rus, poate şi datorită lui Bea.

— Şi ei ar avea motive întemeiate, rosti el. Jumătate din comerţul lor exterior traversează Marea Neagră şi trece de acolo prin strâmtori în Marea Mediterană. Rusia nu poate permite niciunei alte mari puteri să controleze strâmtorile prin obţinerea unor teritorii în estul Balcanilor. Ar fi ca un laţ la gâtul economiei ruseşti.

— Întocmai, confirmă Walter. Revenind acum la vestul Europei, Franţa nutreşte ambiţia de a lua Germaniei provinciile Alsacia şi Lorena.

În acest moment, oaspetele francez, Jean-Pierre Charlois, izbucni:

— Răpite Franţei acum patruzeci şi trei de ani!

— Nu vreau să intru în acest subiect, rosti Walter pe un ton calm. Haideţi să spunem că Alsacia şi Lorena au fost alipite la Imperiul German în 1871, după înfrângerea suferită de Franţa în războiul franco-prusac. Fie că au fost răpite sau nu, veţi recunoaşte, domnule conte, că Franţa vrea acele pământuri înapoi.

— Fireşte.

Francezul se lăsă pe spate şi sorbi din coniac. Walter zise:

— Chiar şi Italia ar dori să ia Trentino de la Austria…

— Unde majoritatea populaţiei vorbeşte italiana! strigă signor Falli.

— … plus o mare parte din coasta Dalmaţiei…

— Plină de lei veneţieni, biserici catolice şi coloane romane!

— … şi Tirolul, o provincie cu o istorie îndelungată de autoguvernare, unde majoritatea populaţiei vorbeşte germana.

— O necesitate strategică.

— Desigur.

Fitz îşi dădu seama cât de abil acţionase Walter. Fără să fie nepoliticos, ci doar uşor provocator, el îi întărâtase pe reprezentanţii fiecărei naţiuni, făcându-i să-şi confirme, într-un limbaj mai mult sau mai puţin beligerant, ambiţiile teritoriale.

Acum Walter spuse:

— Însă ce teritoriu nou cere Germania?

Îi privi pe cei de la masă, dar nimeni nu scoase o vorbă.

— Niciunul, rosti el, triumfător. O singură altă mare putere din Europa poate spune acelaşi lucru: Marea Britanie!

Gus Dewar trecu clondirul de coniac mai departe şi zise cu accentul său tărăgănat de american:

— Presupun că aveţi dreptate.

Walter încheie:

— Deci, vechiul meu prieten Fitz, ce motiv am avea să pornim un război?

Duminică dimineaţă, înainte de micul dejun, Lady Maud o chemă la ea pe Ethel.

Ethel trebui să-şi reţină un suspin de exasperare. Era extrem de ocupată. Era devreme, însă servitorii munceau deja din greu. Înainte ca oaspeţii să se trezească, toate şemineurile trebuiau curăţate, focurile reaprinse, iar coşurile umplute cu cărbuni. Încăperile principale – sala de mese, salonul de zi, biblioteca, fumoarul şi sălile comune mai mici – trebuiau curăţate şi aranjate. Când fu chemată, Ethel tocmai verifica florile din sala de biliard, înlocuindu-le pe cele care se ofileau. Oricât de mult i-ar fi plăcut de sora radicală a lui Fitz, spera ca Maud să nu aibă o sarcină prea complicată pentru ea.

Când Ethel venise să lucreze la Tŷ Gwyn, la vârsta de 13 ani, familia Fitzherbert şi oaspeţii acesteia i se păruseră aproape ireali: păreau a fi desprinşi din basme sau precum triburile străine din Biblie, ca hitiţii poate, şi o îngrozeau. O speria gândul că ar putea face vreo boacănă care să o coste slujba, dar era şi foarte curioasă să vadă aceste făpturi stranii mai îndeaproape.

Într-o zi, o fată de la bucătărie îi spusese să urce la etaj, până în sala de biliard, şi să aducă de-acolo tantalicul. Fusese prea agitată ca să mai întrebe ce era acela un tantalic. Se dusese în camera respectivă şi se uitase peste tot, sperând că era ceva evident, cum ar fi fost o tavă cu vase murdare, dar nu-i sări nimic în ochi. Plângea când în încăpere intrase Maud.

Maud era pe atunci o lungană de 15 ani, o femeie în haine de fetiţă, nefericită şi rebelă. De-abia mai târziu avea să-şi transforme nemulţumirea într-o cruciadă. Însă chiar şi la 15 ani, avea acea compasiune care o făcea sensibilă la nedreptate şi la asuprire.

O întrebase pe Ethel ce se întâmplase. Tantalicul se dovedise a fi un recipient de argint cu clondire de coniac şi whisky. Era un chin, deoarece avea un mecanism de închidere care-i împiedica pe servitori să tragă vreo duşcă, îi explicase ea. Ethel îi mulţumise din tot sufletul. Era primul dintr-un lung şir de gesturi de bunăvoinţă şi, cu trecerea anilor, Ethel ajunsese să o adore pe fata mai mare.

Ethel urcă în camera lui Maud, ciocăni la uşă şi intră. Apartamentul cu Gardenii avea un tapet cu un motiv floral complicat, care nu mai era la modă de la începutul secolului. Cu toate acestea, fereastra sa boltită dădea spre cea mai fermecătoare parte a grădinii lui Fitz, Aleea de Vest, o cărare lungă şi dreaptă ce ducea printre răzoarele de flori spre o casă de vară.

Maud îşi trăgea cizmele, observă Ethel nemulţumită.

— Mă duc să mă plimb, trebuie să mă însoţeşti, îi zise ea. Ajută-mă să-mi pun pălăria şi pune-mă la curent cu toate bârfele.

Ethel nu-şi vedea capul de treabă, dar era pe cât de intrigată, pe atât de deranjată. Cu cine voia să se plimbe