Maud? Unde era însoţitoarea ei obişnuită, mătuşa Herm? Şi de ce îşi punea o pălărie atât de fermecătoare dacă se ducea să se plimbe prin grădină? Oare era vreun bărbat prin peisaj?

În timp ce prindea pălăria de părul negru al lui Maud, Ethel îi spuse:

— În dimineaţa asta a izbucnit un adevărat scandal sub scări.

Maud colecţiona bârfele aşa cum regele colecţiona timbre.

— Morrison s-a dus la culcare de-abia la ora patru. E unul dintre lachei – cel înalt, cu mustaţă blondă.

— Îl ştiu pe Morrison. Şi ştiu unde şi-a petrecut noaptea.

Maud ezită. Ethel aşteptă o clipă, apoi zise:

— Şi nu aveţi de gând să-mi spuneţi?

— O să fii şocată.

Ethel rânji.

— Cu atât mai bine.

— Şi-a petrecut noaptea cu Robert von Ulrich.

Maud o privi pe Ethel în oglinda de la măsuţa de toaletă.

— Eşti îngrozită?

Ethel era fascinată.

— Vai, n-aş fi crezut! Ştiam că Morrison nu e prea fustangiu din fire, dar nu credeam că este unul dintre aceia, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

— Ei bine, Robert este cu siguranţă unul dintre aceia şi l-am văzut uitându-se la Morrison de câteva ori în timpul cinei.

— De faţă cu regele! De unde ştiţi de Robert?

— Walter mi-a zis.

— Ce mai lucru pe care să-l spună un cavaler unei doamne! Oamenii vă destăinuie tot. Ce se mai bârfeşte prin Londra?

— Se vorbeşte despre domnul Lloyd George.

David Lloyd George era ministrul de finanţe, responsabil cu vistieria statului. Galez de fel, era un înfocat orator de stânga. Tatăl lui Ethel îi zisese că Lloyd George ar fi trebuit să fie în Partidul Laburist. În timpul grevei din minerit din 1912, el pomenise chiar de naţionalizarea minelor.

— Ce se spune despre el? întrebă Ethel.

— Că are o amantă.

— Nu!

De data aceasta Ethel chiar era şocată.

— Dar a fost crescut baptist!

Maud râse.

— Ar fi fost mai puţin scandalos dacă era anglican?

— Da!

Ethel se abţinu să mai adauge evident.

— Cine este amanta? întrebă ea.

— Frances Stevenson. La început a fost guvernanta fetei sale, dar este o femeie inteligentă – are o diplomă în limbile clasice – şi acum este secretara lui personală.

— Este îngrozitor.

— El îi zice Păsărică.

Ethel aproape că se înroşi. Nu ştia ce replică să mai dea. Maud se ridică în picioare, iar Ethel o ajută să-şi pună haina. Apoi Ethel o întrebă:

— Şi soţia lui, Margaret?

— Ea stă aici, în Ţara Galilor, cu cei patru copii.

— Au fost cinci, numai că unul a murit. Biata femeie!

Maud era gata. Străbătură holul şi coborâră scările. Walter von Ulrich aştepta în sala de la intrare, înfăşurat într-o pelerină lungă, închisă la culoare. Avea o mustăcioară şi ochii căprui şi blânzi. Arăta spilcuit, într-un fel îngrijit, de german – era genul de bărbat care s-ar înclina, şi-ar pocni călcâiele şi apoi ţi-ar face cu ochiul, se gândi Ethel. Deci el era motivul pentru care Maud nu o voia pe Lady Hermia drept însoţitoare.

Maud îi zise lui Walter:

— Williams a venit să lucreze aici când eu eram copilă şi de-atunci suntem prietene.

Lui Ethel îi plăcea de Maud, dar era prea mult să spui că erau prietene. Maud era cumsecade, iar Ethel o admira, însă erau în continuare stăpână şi servitoare. Maud voia de fapt să spună că Ethel era de încredere.

Walter i se adresă lui Ethel cu politeţea elaborată pe care oamenii ca el o foloseau atunci când le vorbeau celor din clasele inferioare:

— Încântat de cunoştinţă, Williams. Ce mai faci?

— Sunt bine, mulţumesc, domnule. Îmi iau imediat haina.

Fugi în jos pe scări. Chiar nu voia să meargă la plimbare cât timp era regele acolo – ar fi preferat să fie pe-aproape ca să supravegheze menajerele –, dar nici nu putea refuza.

În bucătărie, camerista prinţesei Bea, Nina, îi făcea un ceai rusesc stăpânei sale. Ethel îi spuse unei alte cameriste:

— Herr Walter s-a trezit. Poţi să faci curat în Camera Cenuşie.

De îndată ce apăreau oaspeţii, cameristele trebuiau să se ducă în dormitoare şi să facă curat, să strângă paturile, să golească oalele de noapte şi să schimbe apa de spălat.

Îl văzu pe Peel, majordomul, numărând farfuriile.

— Vreo mişcare la etaj? îl întrebă.

— Nouăsprezece, douăzeci, zise el. Domnul Dewar a sunat şi a cerut apă fierbinte pentru bărbierit, iar signor Falli a cerut o cafea.

— Lady Maud vrea să mă duc cu ea la plimbare.

— Este inoportun, rosti Peel îmbufnat. E nevoie de tine în casă.

Ethel ştia asta. Îi răspunse sarcastic:

— Ce vreţi să fac, domnule Peel, să-i spun să mă mai slăbească?

— Ai grijă: fără neobrăzare! Întoarce-te cât poţi de repede.

Când urcă la etaj, câinele contelui, Gelert, stătea la uşa din faţă, gâfâind nerăbdător, intuind că era rost de plimbare. Plecară cu toţii şi traversară Peluza de Est, îndreptându-se spre pădure.

Walter îi spuse lui Ethel:

— Presupun că Lady Maud te-a învăţat să fii o sufragetă.

— A fost invers, de fapt, interveni Maud. Williams a fost prima persoană care m-a familiarizat cu ideile liberale.

Ethel explică:

— Le-am căpătat de la tatăl meu.

Ethel ştia că nu voiau de fapt să vorbească cu ea. Însă eticheta nu le îngăduia să rămână singuri, aşa că se mulţumeau cu mai puţin. Îl strigă pe Gelert, apoi ţâşni în faţă, jucându-se cu câinele şi oferindu-le intimitatea după care probabil tânjeau. Aruncând o privire în urmă, văzu că se ţineau de mână.

Maud se mişca repede, se gândi Ethel. Din câte zisese ieri, nu îl mai văzuse pe Walter de zece ani. Nici atunci nu existase vreo idilă făţişă, ci doar o atracţie nerostită. Ceva trebuie să se fi întâmplat în noaptea precedentă. Poate că au stat până târziu să vorbească. Maud flirta cu toată lumea – aşa obţinea informaţii de la toţi –, însă era limpede că aici era vorba de ceva mai serios.

O clipă mai târziu, Ethel îl auzi pe Walter fredonând o melodie. Maud i se alătură, apoi se opriră şi izbucniră în râs. Lui Maud îi plăcea muzica la nebunie şi cânta destul de bine la pian, spre deosebire de Fitz, care era afon. Se pare că şi Walter avea o fire muzicală. Vocea lui plăcută – de bariton – ar fi fost foarte apreciată în Capela Bethesda, se gândi Ethel.

Mintea îi rătăci la îndatoririle ei. Nu văzuse pantofi lustruiţi în faţa dormitoarelor. Trebuia să-i mâne de la spate pe lustragii şi să-i zorească. Se întreba agitată cât era ceasul. Dacă plimbarea mai dura