Aruncă o privire în spate, însă de această dată nu-i mai văzu pe Walter şi pe Maud. Oare se opriseră şi o luaseră într-o altă direcţie? Rămase pe loc câteva minute, dar nu putea aştepta acolo toată dimineaţa, aşa că o luă înapoi printre copaci.

O clipă mai târziu îi zări. Erau îmbrăţişaţi, sărutându-se pătimaş. Mâinile lui Walter erau pe spatele lui Maud şi o ţineau lipită de el. Aveau gurile întredeschise, iar Ethel o auzea pe Maud gemând.

Se holbă la ei. Se întreba dacă o va săruta vreodată astfel şi pe ea vreun bărbat. Llewellyn Pestriţul o sărutase odată pe plajă, când ieşiseră împreună enoriaşii, dar nu îşi deschiseseră gurile şi nici nu se lipiseră unul de celălalt – şi în niciun caz nu o făcuse pe Ethel să geamă. Micul Dai Haleală, fiul măcelarului, îi băgase mâna pe sub fustă la Palace Cinema din Cardiff, însă ea îi dăduse mâna la o parte după câteva secunde. Îi plăcuse cu adevărat de Llewellyn Davies, fiul unui profesor, care îi vorbise despre guvernarea liberală şi îi zisese că are sânii ca nişte pui calzi de pasăre într-un cuib; însă el plecase la facultate şi nu-i mai scrisese. Cu ei fusese intrigată, chiar curioasă să meargă mai departe, dar nu fusese niciodată pătimaşă. O invidia pe Maud.

Maud îşi deschise atunci ochii, o zări pe Ethel şi se desprinse din îmbrăţişare.

Gelert scheună deodată şi le dădu ocol, cu coada între picioare. Ce-o mai fi păţit şi el?

O clipă mai târziu, Ethel simţi o vibraţie în pământ, de parcă ar fi trecut un accelerat, însă calea ferată se termina la o milă mai încolo.

Maud se încruntă şi dădu să spună ceva, apoi se auzi un bubuit ca de tunet.

— Ce-a mai fost şi asta? zise Maud.

Dar Ethel ştia.

Ţipă şi o luă la fugă.

Billy Williams şi Tommy Griffiths erau în pauză.

Lucrau la un filon numit Cărbunele de-un Metru, adânc de vreo cinci sute de metri, nu atât de adânc precum Orizontul Principal. Filonul era împărţit în cinci sectoare, toate numite după hipodromurile britanice, iar acum se aflau în Ascot, cel mai apropiat de puţul de aeraj. Ambii băieţi lucrau ca ucenici, ajutoare pentru minerii mai în vârstă. Ortacul îşi folosea târnăcopul cu lamă dreaptă ca să îndepărteze cărbunele de pe abataj, iar ucenicul său îl strângea cu lopata într-un vagonet. Începuseră lucrul la şase dimineaţa, ca întotdeauna, şi acum se odihneau după vreo două ore de muncă, aşezaţi pe pământul jilav, cu spatele rezemat de latura tunelului, lăsând suflul domol al sistemului de ventilaţie să le răcorească pielea, în timp ce sorbeau înghiţituri lungi de ceai călduţ şi dulce din ploştile lor.

Erau născuţi amândoi în aceeaşi zi din 1898 şi mai aveau şase luni până să împlinească 16 ani. Diferenţa fizică dintre ei, atât de stânjenitoare pe vremea când Billy avea 13 ani, dispăruse. Acum erau amândoi bărbaţi tineri, laţi în umeri şi cu braţe puternice; se bărbiereau o dată pe săptămână, deşi nu ar fi avut de ce. Purtau doar pantalonii scurţi şi bocancii, iar trupurile lor erau înnegrite de la combinaţia de sudoare şi praf de cărbune. În lumina palidă a lămpaşelor, sclipeau ca nişte statui de abanos ale unor zei păgâni. Efectul era spulberat doar de băştile lor.

Munca era grea, dar se obişnuiseră cu ea. Nu se plângeau de dureri de spate şi de articulaţii înţepenite, precum bărbaţii mai în vârstă. Aveau energie din belşug şi în zilele libere găseau tot lucruri solicitante de făcut, jucând rugby, plantând răzoare de flori sau boxând în hambarul din spatele tavernei Două Coroane.

Billy nu uitase iniţierea sa din urmă cu trei ani – încă mai fierbea de indignare când îşi amintea de ea. Jurase atunci că nu se va purta urât cu niciun băiat nou. Chiar astăzi îl avertizase pe micul Bert Morgan: „Să nu fii surprins dacă oamenii o să-ţi joace o festă. S-ar putea să te lase pe întuneric vreo oră sau ceva la fel de prostesc. Lucruri meschine pe măsura minţilor meschine”. Bărbaţii mai în vârstă din cuşcă se uitaseră urât la el, însă el îi privise în ochi: ştia că are dreptate şi o ştiau şi ei.

Mama se înfuriase şi mai tare decât Billy.

— Zi-mi şi mie, îl întrebase ea pe Tata, stând în mijlocul sufrageriei cu mâinile înfipte în şold şi cu ochii ei negri scânteind mânioşi, cum poate fi slujită voia Domnului chinuind băieţei neajutoraţi?

— Nu ai pricepe. Eşti femeie, replicase Tata, un răspuns neobişnuit de slab din partea lui.

Billy credea că lumea în general – şi puţul din Aberowen în particular – ar fi un loc mai bun dacă toţi oamenii şi-ar duce viaţa cu frica lui Dumnezeu. Tommy, al cărui tată era ateu şi discipol al lui Karl Marx, credea că sistemul capitalist avea să se autodistrugă în curând, cu puţin ajutor din partea clasei muncitoare revoluţionare. Cei doi băieţi se certau înflăcărat, dar rămâneau în continuare cei mai buni prieteni.

— Nu-ţi stă în fire să lucrezi duminica, remarcă Tommy.

Era adevărat. Mina organiza ture suplimentare pentru a satisface cererea de cărbune, dar, din respect pentru religie, Celtic Minerals lăsase ca turele de duminică să fie opţionale. Şi totuşi, Billy lucra în ciuda stricteţii cu care respecta Sabatul.

— Cred că Domnul vrea să-mi iau bicicletă, rosti el.

Tommy râse, însă Billy nu glumea. Capela Bethesda deschisese o mică bisericuţă într-un cătun aflat la vreo zece mile distanţă, iar Billy era unul dintre enoriaşii din Aberowen care se oferise voluntar să treacă muntele în fiecare duminică, pentru a-şi oferi sprijinul noului lăcaş de cult. Dacă ar fi avut o bicicletă, ar fi putut ajunge acolo şi în timpul săptămânii, reuşind astfel să pună bazele unei ore de religie sau ale unei întâlniri de rugăciune. Discutase acest plan cu bătrânii, iar ei fuseseră de acord că Domnul binecuvânta faptul că Billy muncea în ziua de Sabat vreme de câteva săptămâni.

Billy tocmai voia să-i explice asta lui Tommy, când pământul de sub ei se cutremură, un bubuit înfiorător se auzi şi plosca îi zbură din