Acum se poate înţelege mai bine de ce-mi refuzase P. recomandarea de intrare în partid. Îmi făcuse favoarea de-a nu mă propune pentru comisia de expertizare a lui H.I. Şi, lucru pentru care trebuie să-i păstrez gratitudine, nu mă denunţase că nu am acceptat. Dar să mă mai şi recomande ca membru de partid... era excesiv.

În schimb, nu-şi vor explica – şi nici nu-mi explic – cum eu, care refuzasem să fac o expertiză psihiatrico-politică, puteam să fac demersuri pentru a deveni un membru al acelei organizaţii care nu era altceva decât, aşa cum spunea N.N., un lanţ în plus, o metodă de-a-i controla şi mai bine pe cei cărora li se ofereau privilegii, câteodată considerabile, e drept, dar de cele mai multe ori modeste, o poartă de intrare pentru marile ambiţii, pentru realizarea cărora trebuia să mergi mult mai departe cu renegarea, umilirile şi plăcerile abjecţiei.

Comisia pentru H.I. s-a ţinut deci fără mine. I s-a pus un diagnostic greu, demenţă arteriosclerotică, ce ar fi trebuit să ducă la internarea lui în spital pe termen nelimitat. Ţinând însă seama de vârsta lui, s-a adoptat o jumătate de măsură. A fost lăsat acasă, trebuind doar să se prezinte la policlinică pentru control la un anumit interval de timp.

Mai târziu, când am plecat din România, nu am ezitat să folosesc numele avocatului braşovean pentru a ilustra procedeele psihiatrico-politice. Până când, într-o zi, a venit cineva (nu-mi mai amintesc cine) care mi-a transmis că H.I. mă ruga să nu mai vorbesc despre el. Se exercitaseră presiuni asupra lui – sau poate că nu, era o intoxicare, cum poate fusese şi în cazul lui N.V.? Oricum, câţiva ani n-am mai pronunţat numele lui H.I. Sigur este doar că ambele interdicţii provenite de la cei în cauză indicau mâna lungă a Securităţii!

1 Decretul 12/65 decidea internarea şi îngrijirea forţată a bolnavilor mintali potenţial periculoşi, iar articolele 113 şi 114 din Codul Penal permiteau reţinerea în instituţii psihiatrice a bolnavilor psihici care comiseseră deja un delict. Aceste reglementări nu aveau un caracter primordial politic, dar puteau fi folosite în scopuri politice. Erau decizii judecătoreşti în care psihiatrul intervenea numai ca expert. Spre deosebire de ce s-a întâmplat mai târziu, după plecarea mea din 1977, când doctorii puteau decide, fără ca dosarul să mai treacă pe la judecător, soarta bolnavului mintal periculos (n.a.).

VII

Tema plecării. Fuir, là-bas fuir: versul lui Mallarmé, care ne urmărise tinereţea.

Eram perfect în logica lor. Alternativa era: dacă nu eşti nici „membru“, nici turnător, dacă nu pot să facă din tine un nimeni, dacă ei nu se hotărăsc să te omoare, atunci pleacă!

Dar asta nu poate fi aşa uşor, ca şi cum te-ai hotărî să faci o vacanţă la Mamaia. E o adevărată iniţiere, cu probele ei de aer, de apă şi de foc.

Să ne vindem scump pielea? Expatrierea e o operaţie alchimică. Piatra filosofilor poate fi obţinută pe două căi: umedă şi uscată. A doua e mai rapidă, dar nesfârşit mai primejdioasă. Plecările pot fi şi ele de două feluri: cu şi fără scandal. Să stai la cheremul autorităţilor, aşteptând să binevoiască să-ţi dea paşaportul. Sau să-ţi vinzi scump pielea. Literalmente.

Fusesem umilit. Simţeam nevoia să-mi regăsesc mândria.

Pentru a continua să rămân implacabil cu mine (am spus mai sus că numai o atare atitudine îmi dă dreptul să fiu la fel cu celălalt), voi spune că nici n-am vrut să văd posibilul pact. Nu aveam interesul să văd, lucru care va reieşi din cele ce voi povesti. Nu pot evita să spun aceste lucruri rele despre mine, dacă vreau să-mi ating scopul, cel de-a da de înţeles celor ce n-au apucat vremurile acelea cât de cinic era jocul nostru. Chiar când acceptam să riscăm. Chiar când nu mai acceptam să fim sclavi. Da, n-am vrut să văd.

Obiectivul meu primordial a devenit plecarea. Eram singur în această determinare. Sigur, această decizie trebuia să o iau împreună cu Ioana. Şi ea ar fi dorit exilul, îl vedea clar ca pe o ieşire din impas, şi încă cu multă vreme înaintea mea. Dar iată, acum nu ajungeam să ne sincronizăm. Când voia ea, nu acceptam eu şi invers.

Într-o zi s-a produs sincronizarea. Am spus amândoi, într-un glas, „să plecăm“. Atunci a fost mai uşor.

Însă impulsul exterior lipsea.

Aici se deschide o mare paranteză. Proiectul plecării era marea temă de discuţii între prieteni. Era aproape semnul prieteniei, făgăduinţa fidelităţii şi a încrederii reciproce. În ceea ce mă priveşte, dar trebuie să fi fost şi alţii la fel, mi-era indiferent dacă X era turnător şi făcea rapoarte că-l „înjur“ pe Ceauşescu. Dar ce aveai la inimă, lucrul cel mai preţios şi mai secret, nu era bine să se ştie. Şi la inimă era dorul de ducă. Nu-mi aduc aminte să fi pomenit de acest secret, dorul de ducă, decât cu prietenii de care eram sigur.

Vechiul meu prieten Matei plecase, şi asta fusese o lovitură. Printre toţi cei care se mai găseau în ţară mai era Gelu Ionescu, cu care puteam evoca fantasma (cum am mai spus, o fantezie e un proiect cu contururile încă vagi). Plecările succesive ale unor prieteni,