dar chiar şi ale unor oameni mai puţin apropiaţi, ale unor simpli cunoscuţi, erau lovituri. Era un sentiment de singurătate care se accentua, un şoc ce trebuia să fie absorbit de moralul nostru fragil în luni şi luni de zile. Abia ne regăseam, şi pleca altcineva... Plecarea celor foarte apropiaţi era o traumă permanentă, cicatrizarea ei era problematică.

În lumea noastră, a resturilor burgheziei, readaptate mai mult sau mai puţin la existenţa în socialism, fiecare avea povestea lui de fugă nereuşită. Am povestit cândva tentativa din 1968 (Paris), din 1969 (Lausanne), din 1971 (iar Paris). Ultima, crezusem, avea să fie cu adevărat şi cea de pe urmă2. Eram în România şi trebuia să trăiesc.

Nu regret acei ani, chiar dacă a avut loc atunci şi deplorabilul incident cu certificatul cerut de Organe pentru pedofilul-turnător. Plenitudinea acelor ani, în care mă găseam în culmea energiei mele de om matur, nu aş fi întâlnit-o în asceza exilului. Istoria libertăţii mele este şi a perioadei aceleia, de sclav privilegiat. Am impresia că, în anii aceia, în care nu-mi păsa de nimic, m-am întâlnit cu mine. Deseori m-am gândit că exilul încă din 1971 ar fi fost ca o pasienţă care se închide. Asceza aceea a exilului, extraordinara singurătate, nu aş fi fost capabil s-o suport. Când am fost totuşi condamnat la exil, dobândisem o duritate în plus şi am putut să rezist, în stare de spor, zeci de ani (nu ştiu când m-am renăscut, dacă mă voi fi renăscut vreodată).

Aşa cum Pp. decise, cu aroganţa lui neghioabă, să nu intru în Partid („de acum încolo o să alergi dumneata după noi“), locotenentul Pârvu, cel care încercase să mă recruteze ca informator, îmi arătase în modul cel mai clar că ţara asta nu mai era a mea. Îmi arătase, cu alte cuvinte, pe unde se află ieşirea. Şi pe el, ca şi pe Pp., trebuie să-l rânduiesc printre oamenii care au influenţat involuntar viaţa mea în sensul favorabil.

Totul în juru-mi se organiza astfel încât exilul se profila cu mai multă precizie. Chiar şi circumstanţele personale, despre care nu vreau să scriu.

Ideea cea mai naturală era să plecăm în Elveţia. Ioana păstrase cetăţenia elveţiană şi mi se părea firesc să mergem acolo. Prin socrul meu, care, elveţian fiind, mergea la Ambasada Elveţiană, am tatonat terenul. Consulul i-a dat un răspuns negativ: chiar având o soţie cu dublă cetăţenie, româno-elveţiană, trebuia să fac dovada că am un angajator în Elveţia. Atunci mi s-ar putea acorda o viză. Mă sfătuia să încerc în altă ţară, de pildă, în Franţa. A promis chiar că va vorbi el cu colegul lui francez.

Nu voi şti niciodată dacă a vorbit, dar am fost bine primit la Consulatul Francez. În birou, un aparat de radio difuza muzică, pentru ca microfoanele să nu poată înregistra, am bănuit. I-am spus consulului că nu mai vreau să trăiesc în România. „Vă înţeleg...“, a răspuns. „Doresc să merg în Franţa.“ „Exilul e ceva greu.“ „Totuşi...“, am insistat. Mi-a spus că pot face o cerere pentru mine şi familia mea. Nu garanta nimic; oricum, răspunsul va dura mult. Şi mai ales va fi greu să obţin viza de plecare. „Sunt gata să iau asupra mea toate greutăţile.“ Am completat formularele acasă, le-am restituit după o zi. „O să dureze cel puţin opt luni“, mi-a spus consulul conducându-mă spre ieşire. Au revoir.

2 Am povestit aceste lucruri în Amintiri în dialog. Memorii (n.a.).

VIII

Aşa cum am încercat să stabilesc cronologia faptelor, cazul H.I., cererea de înscriere în Partid, tentativa de racolare de către Securitate au avut loc la intervale apropiate, probabil în 1973. Precedentele contacte pe care le-am descris mai sus – inclusiv afacerea cu microfonul secret şi cea cu pedofilul – fuseseră anterioare. Refuzul meu de-a accepta racolarea i-a dat peste cap pe securişti. Nu mi-au mai propus să le fac vreun serviciu, totul s-a petrecut ca şi cum ar fi priceput că nu mai pot conta pe mine.

În schimb, nu am mai putut voiaja. Dorinţa de-a părăsi România era din ce în ce mai intensă. De aceea, m-am decis să fac tot felul de demersuri pentru a obţine un paşaport pentru Occident, urmând să nu mă mai întorc.

Primul proiect a fost să merg la un congres de psihiatrie socială la Atena. Am căpătat avizul locului meu de muncă, necesar pentru obţinerea vizei. Dar lucrurile s-au încurcat la Secţia de Paşapoarte. Viza nu ieşea. Am obţinut o audienţă în sediul din Nicolae Iorga al Miliţiei. M-a primit un căpitan amabil. I-am expus cazul meu, era la curent. Mi-a spus că nu se acordă viza pentru Grecia din pricina evenimentelor de acolo (aşa pot situa momentul: era în 1974, în Grecia era stare de asediu din pricina crizei cipriote). A adăugat pe un ton neglijent că, de altfel, aveam un cumnat fugit în străinătate şi asta era „o problemă“. A fost un eşec, dar a fost totuşi prilejul să-l aud pe ofiţer filosofând: „Ehei, domnule doctor“, mi-a spus, „dumneavoastră ar trebui să ştiţi că în ţara noastră un paşaport nu e un drept, ci un privilegiu“. A fost o adevărată lecţie, tipul nu voia să fie arogant, îmi oferea doar rezultatul, în forma cea mai concisă cu putinţă, al experienţei lui.

Nu-mi mai rămânea decât o cale ocolită. Îl cunoşteam de mult pe G. Un strălucit istoric, o minte luminată. Un caracter oribil. Ca fost student la teologie, era prost văzut, urmărit. Până la urmă, a făcut pactul