cu diavolul. A devenit secretarul general al Asociaţiei „România“, o oficină guvernamentală însărcinată cu propaganda peste hotare, editoarea unei fiţuici care încerca să se infiltreze în mediile diasporei. Stratagema pe care am imaginat-o a fost să mă adresez lui G. pentru a obţine o viză. Asociaţia „România“ se preocupa în principiu şi de cei fugiţi. I-am spus lui G., care m-a primit cu uşurinţă, că eram foarte supărat că nu mai puteam voiaja în străinătate din pricină că aveam pe cumnatul meu, Pierre Bolomey, în Elveţia. Aşa înţelegeau ei să trateze diaspora? Vorbindu-i în acest fel, mă bazam pe retorica obişnuită a „României“, care dorea să menţină legături cu toţi românii din străinătate, chiar şi cu cei fugiţi. G. mi-a răspuns că Pierre trebuia să ia legătura cu un oarecare Polly din Lausanne, preşedintele Asociaţiei Românilor din Elveţia (o oficină securistă, era clar). Dacă făcea Pierre asta, atunci eu aveam o şansă să plec.

Bineînţeles că nici nu m-am ostenit să-i comunic această sugestie cumnatului meu. Dar văzusem cum lucra Asociaţia „România“ şi în ce hal ajunsese bietul G.

Anii aceştia, 1974-1977, au fost anii desprinderii. Da, erau anii când stăteam în fotoliul din faţa bibliotecii şi mă-ntrebam cum te poţi separa de obiectele dragi, de amintiri. Erau anii când eram profund împărţit între dorinţa de-a trăi în ţară, de-a continua să duc acea viaţă plină de culori, inclusiv de tonuri murdare, şi solitudinea rece, puritatea exilului. Era momentul când începuse să se cristalizeze în mine un proiect de operă la care nu am încetat să mă gândesc, dar pe care l-aş fi putut realiza aici mai degrabă decât afară, unde, prevedeam, va trebui să lupt dur pentru existenţă (e vorba despre Poetica nebuniei, a cărei nerealizare e marele eşec al vieţii mele).

Acum, în preajma plecării, mergând la Consulatul Franţei, comisesem ireversibilul – nu vedeam posibilitatea de-a da plecării mele un sens protestatar. Era un act pur negativ, dorinţa de a-mi lichida trecutul cu orice preţ, un preţ greu. În acelaşi timp, viaţa continua. Tot atât de vertiginoasă ca şi înainte. Eram într-un sistem dublu. Pe de o parte, continuam să trăiesc realitatea multicoloră a vieţii mondene şi profesionale, pe de alta, dacă încercam să vizualizez viitorul, aveam în faţă un fel de şanţ adânc, o prăpastie; dincolo începea un teritoriu necunoscut.

Astfel de momente erau numeroase. Se repetau şi acum, când făcusem primul pas. Eram un sinucigaş care a sărit pe fereastră. Înainte de-a ajunge jos, şocul i se pare incredibil, neverosimil. Ferestrele etajelor se succedă vesel şi viu în faţa lui. Continuam să trăiesc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era un fel de „apocalipsă veselă“ a persoanei mele private. Deja mă simţeam mai bine. Comisesem un act de libertate, îi şi simţeam efectele. Dar, odată intrat pe panta libertăţii, eşti ispitit, salutar ispitit, să continui. Ceva izvorât din firea împotrivirii creştea în mine.

Trebuie să fac ceva aici. Nu puteam să plec aşa, trăgând uşa încet, să nu se audă. După atâtea umilinţe, se deştepta în mine ceva din natura salutară a orgoliului.

De mai mulţi ani primeam gratuit prin poştă o revistă, American Journal of Orthopsychiatry. N-am ştiut niciodată cine mi-o trimitea. Probabil o organizaţie occidentală care finanţa „gândirea liberă“. Pe ultima pagină se făcea publicitate la Amnesty International. Cu adresa ei (la Londra), dacă ai fi vrut să semnalezi o victimă pentru care ei ar fi putut să intervină. I-am arătat-o Ioanei, am fi putut avea nevoie de ea. Când voi fi arestat (glumeam doar pe jumătate), să scrie la adresa aceea.

Acum, chestiunea devenea de actualitate.

Fusesem martorul represiunii psihiatrice.

Odată ajuns acolo, voi vorbi.

Eram însă tulburat de un lucru: cum să taci aici, vorbind abia acolo, când vei fi în siguranţă? Dar rezistasem, cel puţin, refuzând să devin informator. Jocul ăsta părea să aibă o anumită valoare.

IX

Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu L., care îmi era „un fel de prieten“, cum se exprimase. Consideram că are o experienţă în materie de Occident. Cu el am stabilit ce greu va fi – de fapt, imposibil – să refac o poziţie universitară acolo sau cel puţin să pot avea o anumită notorietate ştiinţifică. Îţi trebuie, vorbeam cu L., cel puţin zece ani ca să devii cunoscut acolo. Dar eu trecusem de patruzeci. Iar societatea nu se mai interesează de cincuagenari. Pierdusem, de fapt, cursa cu timpul. Nu era mai bine să mă resemnez? Eu personal nu trăiam prea rău aici. Chiar nefiind în partid, făceam parte din establishment. Reuşisem chiar să descurajez sirenele Securităţii. În ceea ce-l priveşte pe L., confidentul meu de moment, el nu mă încuraja să plec; dimpotrivă, socotea că nu sunt destul de tare pentru a da lupta. Poate nu voia să fie acuzat că face discipoli întru disidenţă.

Un lucru mi se părea totuşi clar: plecat sau nu, nu mai puteam duce acea existenţă „de moluscă“ (expresie consacrată în societatea noastră). Ceva se schimbase în mine. Poate că în acest sens a jucat un rol şi semnarea acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), în care se făcea o referire explicită la respectarea drepturilor omului. Trebuia protestat, chiar dacă nu eram încă decis pentru o acţiune energică.

Cred că în jurul meu plutea un aer de plecare, de disidenţă sau mai ştiu eu de ce. Am povestit despre acel coleg; m-a întâlnit odată pe aleile spitalului. Mi-a spus, uitându-se într-un anumit fel la mine: „Ai un aer de călător, Ioane, nu mai eşti aici“. Era şi