simţământul meu; negativul exilului, într-un fel. Aşa cum, mai târziu, fiind acolo, eram de fapt aici, tot aşa cum cu un an înaintea plecării eram deja plecat cu o parte importantă şi semnificativ vizibilă a mea. În această stare m-am pomenit într-o zi chemat la telefon de F.S., fosta soţie a lui M.S., oameni pe care-i frecventasem în familie mai ales pe la începutul anilor ’60. Voia să trec pe la ea şi m-am dus într-o după-amiază. Acolo era şi prietenul ei P.C., un vechi comunist care stătuse în închisoare cu Gheorghiu-Dej şi compania, iar acum era dezamăgit. Ca şi alţi vechi comunişti, P.C. era în primul rând un anticeauşist. Acum, el împreună cu F.S. voiau să-mi pună o întrebare precisă: era Ceauşescu bolnav mintal? Da sau nu? Am înţeles că mă sondau. Era posibilă o rezistenţă centrată pe declararea lui Ceauşescu incapabil să conducă fiindcă e nebun? Mie o asemenea idee mi se părea inacceptabilă. Mai întâi, ca psihiatru, găseam că nu existau elemente pentru a pune un asemenea diagnostic. Al doilea, nu ar fi fost o asemenea iniţiativă chiar contrariul căii pe care mă angajasem, deocamdată timid, lupta contra psihiatriei politice? Am refuzat aşadar proiectul utopic, lăsându-i poate dezamăgiţi pe cei doi.

Dar ideea, sub forma unei fantasme, circula. Se povestea, tot cam pe vremea aceea, că ministrul Sănătăţii, Theodor Burghele, convocase un fel de Consiliu Sanitar Suprem ad-hoc şi declarase: „Tovarăşi, avem o gravă problemă: tovarăşul Ceauşescu a înnebunit!“. Evident, nu era umbră de adevăr în această istorie, dar zvonurile sunt şi ele expresii ale unor fantasme colective, ale unor dorinţe oprite.

Cei care încearcă să simplifice lucrurile, spunând că anii ’70 au fost exclusiv ani de regresiune socială, greşesc. Evident, era perioada „Cântării României“, a însăilărilor patriotardo-imbecile. Dar evenimente ca Helsinki încurajau şi anumite idei de rezistenţă. Lumea nu mai era dispusă să alunece complet sub un jug de tip stalinist. Atmosfera mondială nu mai mergea în acest sens.

Un exemplu: îmi aduc aminte de şedinţa de la Cabinetul de Partid al municipiului Bucureşti (această scenă i-am povestit-o şi lui Gh. Brătescu, care a reprodus-o în a sa Istorie a psihanalizei în România). M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la sus-amintita instituţie. Mă invitau să particip la o dezbatere despre Freud! Cabinetele de partid erau de fapt nişte cimitire ale elefanţilor. Veneau acolo mai ales pensionari de partid, să-şi petreacă câteva ore ideologico-culturale la căldurică. Probabil că un asemenea subiect era o excepţie sau poate că şedinţa a evoluat altfel decât se aşteptau organizatorii: ne-am întâlnit la Cabinet (care funcţiona în clădirea mare a tribunalului, pe Splai) doctorul Victor Săhleanu, un publicist marxist tânăr pe nume Stoica (şi mai cum?) şi cu mine. În sală, oameni vârstnici, cam 20-30 la număr. Săhleanu, un poligraf şi un popularizator, cu un rol absolut pozitiv în epocă, fusese în fruntea marilor campanii antidogmatice. Ca student în ultimii ani (sau poate eram deja preparator), asistasem, la Casa Universitarilor, la o dezbatere în care, alături de profesorul Repciuc, Săhleanu apărase noua genetică (dublul helix) împotriva unui obscur biolog miciurinist. Mai aproape de întâlnirea noastră, republicase, modificând-o, cartea lui Popescu-Sibiu despre psihanaliză sub titlul Introducere critică în psihanaliză (1972), pe care mă grăbisem s-o recenzez la Radio. A luat deci cuvântul Săhleanu, l-am luat eu, amândoi apărând punctul de vedere psihanalitic, în special freudian. Publicul asculta atent. Apoi a vorbit Stoica. Pentru el, psihanaliza era reacţionară, idealistă, burgheză etc. Freud era mai ales un toxicoman care ajutase la răspândirea cocainomaniei. Au început să ia cuvântul diferiţi oameni din public. De pildă, o femeie mai în vârstă, care şi-a amintit că la ei, în cercul marxist din Botoşani, prin anii ’20, Freud era considerat un autor progresist. Aşa că se miră că tovarăşul Stoica spune astfel de vorbe. Stoica a încercat să răspundă dur, dar nu i-a mers. Un ins încă şi mai vârstnic l-a întrerupt, spunându-i că au trecut vremurile lui Stalin, acum nu mai erau dispuşi să se lase terorizaţi. Era aproape o mică revoltă! Lucrurile s-au isprăvit printr-o victorie din partea reformatorilor, numitul Stoica era semifurios-semiîncurcat, iar directorul cabinetului numai lapte şi miere cu mine şi cu Săhleanu.

În această ambianţă am decis să scriu un articol pe care l-am intitulat „Psihiatrie, antipsihiatrie şi hiperpsihiatrie“. Discutam despre puterile pe care le avea psihiatria în societate, despre criticarea acestui rol de către antipsihiatri. La urmă vorbeam despre utilizarea psihiatriei în alte scopuri decât cele pur medicale. O aluzie la psihiatria politică. Articolul a apărut în Viaţa românească din noiembrie 1976, dar eu îl scrisesem la începutul acelui an. Nu a făcut obiectul unei cenzuri. Convingerea mea e că nimeni nu a înţeles despre ce vorbeam, care era miza reală a textului. Pe de altă parte, Viaţa românească avea un tiraj minuscul, iar regula de aur era că, cu cât o publicaţie avea un tiraj mai mic, cu atât cenzura era mai puţin exigentă. Era o regulă bună, nimeni nu ar fi observat scrierea mea dacă nu m-aş fi ocupat eu de difuzarea ei.

Apariţia se petrecea cam la şase luni după ce depusesem cererea la Consulatul Franţei. Parcă uitasem că cerusem să plecăm din ţară. Viaţa mergea înainte cu putere. Eram obişnuiţi cu refuzurile. Ideea plecării părea neverosimilă. Totuşi, acest articol, aşa neobservat cum fusese, aşa de aluziv în formularea lui, era un pas înainte, cel puţin pentru mine.

M-am decis către sfârşitul anului să trimit acest articol la Paris, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Curierul ideal era L., care l-a băgat în papuci, nu ştiu exact cum proceda. Fapt e că Ieruncii, ca şi M.F., l-au citit. L. s-a întors pe la începutul lui ianuarie. A venit la noi într-o seară. Da, dăduse articolul. „Şi ce spuseseră cei de-acolo?“ „Au zis că să