Goma. Ce subiect! Ştiam, fireşte, ca toată lumea, că Goma, refugiat din Basarabia, fost student al „şcolii de scriitori“ iniţiate de partid în anii ’50, fost deţinut politic în urma solidarizării cu revoluţia ungară din 1956, aderentul pentru o clipă entuziast al lui Ceauşescu în momentul august 1968 (am mai vorbit despre asta), devenise un adversar al regimului după ce publicase Ostinato în Occident, iar unii îl porecliseră un Soljenistyne roumain. Goma, ultrasupravegheat, izolat, trăia în Drumul Taberei cu soţia lui Ana (născută Năvodaru, fiica unui activist comunist în declin) şi micul lor Filip. Ştia, din vizitele anterioare ale lui M.F. în România, că Goma era în legătură cu Parisul şi în special cu cuplul Ierunca. Faptul că era publicat la Paris stârnise, fireşte, o antipatie şi mai vie contra lui în rândul scriitorilor, iar pentru autorităţi era de-a dreptul un „trădător“.

Goma ca soluţie? Nici pentru mine, nici pentru Ioana aventura nu părea posibilă încă. Totuşi, am notat posibilitatea. În mijlocul furtunii, mai aşteptam. Ezitam.

Furtună, da, mai ales că, în urma valului provocat de acordurile de la Helsinki, cu accentul asupra drepturilor omului, lucrurile se precipitau. Apăruse, la începutul lui ianuarie, în Cehoslovacia, Charta 1977, care cerea respectarea drepturilor omului. Goma îi trimisese o scrisoare lui Ceauşescu în care se declara solidar cu aceşti intelectuali, printre care se număra şi Václav Havel. Fireşte, supravegherea din partea Securităţii crescuse. Ar fi putut să fie arestat. Dar, în atmosfera post-Helsinki, persecutarea opozanţilor devenise un lucru mai complicat.

În mijlocul acestor frământări, mi-am adus aminte de cererea de viză depusă la Consulatul Francez. Nu mai aveam nimic de pierdut, am judecat. Am mers acolo, am intrat fără teamă în clădirea din Strada Biserica Amzei. Ce se întâmplase cu cererea noastră? „Un moment... Da, a sosit! Aţi obţinut viza de plecare, cu dreptul de-a vă stabili în Franţa dumneavoastră şi familia dumneavoastră. Rămâne să obţineţi paşaportul şi viza românească!“

Uşor de zis, mai greu de făcut.

Nimic nu poate explica mai bine acea contradicţie în care trăiam decât povestirea zilei în care am fost la Secţia de Paşapoarte a Miliţiei pentru a iniţia cererea de plecare „definitivă“ (cum se zicea pe atunci) din ţară.

Acest demers, disperat cum era, avea dichisul lui. Trebuia mai întâi să completezi aşa-zisele „formulare mici“, care nu erau altceva decât nişte autodenunţuri. Îţi anunţai intenţia de-a pleca. Dar numai după deliberare autorităţile îţi comunicau că ai dreptul să faci o adevărată cerere de plecare definitivă.

Cererea preliminară nu putea fi depusă decât o dată pe săptămână, într-un singur loc, şi anume la Secţia de Paşapoarte din strada Nicolae Iorga. Am renunţat la consultaţiile pe care le dădeam în acea după-amiază de miercuri (era către mijlocul lui februarie) şi m-am înfiinţat în seara aceea de iarnă la poarta secţiei. Eram o mână de oameni, aşteptând în frig dreptul la expatriere, să se deschidă uşile secţiei, în acea înserare a înserărilor. Am pătruns imediat.

Aveam senzaţia unui autodenunţ. Deveneai, dintr-un cetăţean leal, dintr-odată, un „trădător“. Eram fără culpabilitate, dar conştient că intram în rândul celor a căror infidelitate avea să fie acum dovedită.

Am ajuns în faţa ghişeului. Capul ofiţerului îmi apăru înaintea ochilor. De fapt, numai bărbia lui, fiindcă restul obrazului se găsea deasupra micii deschizături. „Vreau să plec, împreună cu familia mea“, am spus cu o voce limpede, „în Franţa.“ Şi am întins buletinele de identitate, al meu şi al Ioanei, prin ferestruică. „De ce minister depindeţi?“, s-a auzit vocea politicoasă, „fiindcă va trebui să anunţăm“. Acest avertisment suna ca o ultimă şansă. Mai aveam posibilitatea s-o iau la fugă şi totul ar fi reintrat în normal. Eu însă am spus de ce minister depindeam, iar ofiţerul mi-a întins formularele, notându-mi numele.

Formularele nu puteau fi completate pe loc, trebuia să merg acasă, să iau şi semnătura Ioanei (cu atât mai mult cu cât era vorba despre copii şi trebuia, pentru ei doi, consimţământul ambilor părinţi). Era o cursă contracronometru. Am ieşit în stradă şi am tras aer în piept. Săvârşisem un act liber, deci eram liber! Acest sentiment de libertate nu avea să mă părăsească până la plecarea din România. Nu absenţa constrângerii te face liber, ci prezenţa ei. Libertatea stă în înlăturarea frânghiilor care te leagă (şi, cu cât mai violent e gestul, cu cât mai strânse sunt corzile, cu atât mai mare e sporul de libertate), nu în gesturile pe care le faci după aceea. Este liber omul care nu a fost niciodată constrâns? Aş fi spus atunci – am continuat să cred – că nu.

Am mers deci grăbit acasă. M-am aşezat la birou şi am completat în mare viteză micile foi de hârtie pe care le-a semnat şi Ioana. M-am reîntors cu maşina în strada Iorga, chiar înainte de închidere, şi am lăsat acele autodenunţuri, confirmând incertitudinea şi speranţa care erau de-acum încolo ale noastre, împreună.

...În aceeaşi seară aveam musafiri. Pe de o parte, făceam un gest atât de definitiv ca acesta, renunţarea la o anumită virtualitate a existenţei în favoarea alteia; pe de alta, plănuisem un act monden, unul care nu avea sens decât dacă ar fi urmat să rămânem în ţară: să vedem oameni, promisiune pentru alte revederi... Iar noi ne pregăteam de marea ruptură... Musafirii noştri erau soţii Dimisianu, oameni din lumea literelor, şi matematicianul-poetician Solomon Marcus, pe care începusem să-l cunosc prin preocupările mele asupra „poeticii nebuniei“. Am stat de vorbă toată seara, ca şi cum nimic special nu s-ar fi întâmplat pentru noi în ziua aceea. Viaţa continua totuşi să curgă, ca un fluviu liniştit. Dacă povestesc faptele trăite cu atâtea amănunte este fiindcă sper să surprind un fapt general: viaţa