...N-a trecut o săptămână şi am primit o vizită. Era Ion Negoiţescu, „Nego“. Ce voia el să ne spună? „Am auzit că aţi făcut o cerere de plecare definitivă din România!“ „Mă bucur şi sunt trist. Trebuie să plecaţi din porcăria asta“ (era retorica obişnuită nu numai a lui, ci, oarecum, universală). „Sunt trist“, a adăugat, „dar e mai bine pentru voi, pentru copii. Însă“, a spus, „trebuie să vă vindeţi scump pielea. Ion, nu poţi pleca aşa. Trebuie să te solidarizezi cu Goma.“

Eu făcusem deja un demers. Un gest pe care îl socotisem curajos, dar care, în fond, era de o imensă ambiguitate: îndată ce depusesem formularele mici, i-am adresat o scrisoare lui Ştefan Andrei. Nu-l cunoşteam personal. Ştiam doar că era un personaj foarte puternic, apropiat lui Ceauşescu. I-am scris deci că depusesem o cerere de plecare definitivă din România, fiindcă nu eram de acord cu multe lucruri care se întâmplau aici. Şi, pe de altă parte, că trebuie să existe o alternativă pentru viitorul ţării, alta decât regimul actual. Făceam apel la patriotismul conducătorilor de atunci pentru a obţine plecarea din România! Scrisoarea mea a rămas fără răspuns şi nici în cursul anchetei de la Securitate care a urmat nu s-a făcut vreo aluzie la ea. Era un act de temeritate inutil, am judecat curând, o adevărată lovitură de sabie în apă.

Apoi l-am văzut pe Al. Ivasiuc. Am mai povestit că îl frecventasem în anii din urmă, în special după plecarea lui Matei. Inteligenţa lui mobilă îmi făcea plăcere, deşi uneori mă angoasa. Era ceva incontrolabil în Saşa, ceva neliniştitor. Aderenţa lui la un marxism teoretic şi imaginar era pentru el calea către o soluţie, către o societate mai dreaptă şi deci mai funcţională. Cale utopică, desigur, care-i atrăsese întrebarea ironică a lui Burtică dacă era evreu. Care mă atrăsese şi pe mine un moment, cu teoria mea că alienarea socială definită de marxism nu slăbeşte în socialism, dimpotrivă. Nu mă jena posibilul, chiar probabilul rol de informator al lui Ivasiuc. Vorbeam liber în faţa lui (totuşi, nu până la a-i mărturisi că făcusem un demers să emigrez), considerând că „securismul“ era în primul rând o chestiune de conştiinţă a lui. Iar cine i se destăinuia o făcea pe propria răspundere, căci relaţia lui cu Organele era un lucru prea evident.

Ivasiuc mi-a dăruit în lunile acelea ultimul lui roman, Racul, poate cel mai bun pe care l-a scris. Acţiunea se petrece într-o ţară latino-americană. Personajul principal, Miguel, e un tânăr care e un fel de şef de cabinet al odiosului dictator al acelei ţărişoare. Miguel nu e de acord cu politica patronului său, pe care continuă totuşi să-l servească. Izbucneşte o răscoală populară, regimul e ameninţat. Ce va face tânărul? În scena finală, Miguel se găseşte între cele două tabere şi moare împuşcat. Poate de poliţie, poate de răsculaţi. Cadavrul lui rămâne în no man’s land.

Era clar pentru mine că Saşa se proiecta în acest personaj. Destinul lui se juca într-o profundă ambivalenţă. Era atras ca un fluture de noapte de luminile rampei, se simţea bine în compania unor ştabi mai luminaţi, ca Valter Roman; acolo întâlnea vechi comunişti internaţionali, pe Santiago Carillo, de exemplu, aflat încă în exil. Pe de altă parte, în eul lui profund, era anticeauşist, comunismul de cazarmă îi făcea oroare, detesta personajul însuşi al dictatorului, aşa cum îl detestam cu toţii. Dar îl ura şi pe Goma, pe care din ins vulgar şi malefic nu-l scotea. Totuşi, de când Goma se pronunţase atât de categoric în sprijinul autorilor Manifestului celor 2 000 de cuvinte din Cehoslovacia, sentimentele lui atinseseră un paroxism. Simţea nevoia să facă şi el ceva. Cât era vanitate (multe acţiuni ale lui erau dictate de vanitate, dar nu era oare şi cazul lui Goma, nu e vanitatea un mobil foarte răspândit?) şi cât era convingere curată nu se poate spune. Un lucru era sigur: îi era frică. Şi mai era ceva: n-ar fi vrut să se înhame la căruţa trasă de Paul Goma. Când l-am văzut pentru ultima oară în viaţă pe Ivasiuc (îmi aduc precis aminte, plimbându-mă cu el la Herăstrău, trebuie să fi fost duminică dimineaţa, o dimineaţă blândă, însorită, de 1 martie), era agitat, nemulţumit, perplex, într-o confuzie greu de descris. Nu i-am împărtăşit îndemnul pe care mi-l adresase Nego, de-a adera la mişcarea lui Goma, şi nici nu l-am încurajat în ideile lui de-a organiza o disidenţă. Mi-am dat seama că erau mai mult fantasme decât gânduri clare, planuri. Numai fantasme, de fapt. Deci alături de Saşa nu era nimic de făcut. Nu-mi rămâneau decât două posibilităţi: să aştept pasiv decizia autorităţilor sau să mă angajez în acţiune. Şi acţiunea nu avea, în zilele acelea de martie 1977, decât un nume: Goma.

În luarea deciziei, un lucru conta enorm: mă situam într-o prelungire şi, în acelaşi timp, într-o ruptură cu destinul tatălui meu. Ceea ce el nu reuşise, să rupă cu ce detestase, poate aveam s-o fac eu. Ceea ce voise să facă, să plece din ţară, să aleagă exilul, aveam eu să realizez. Sentimentul ciudat că-l voi răzbuna mă stăpânea în acele zile (ecoul acestei stări de spirit se găseşte şi în scrisoarea către Goma). Nego reuşise să trezească în mine un anumit sentiment de demnitate, tocit de anii de supunere. Cei ce l-au cunoscut pe Nego pot mărturisi că el avea o asemenea putere de catalizator etic. Homosexualitatea lui afişată juca un rol în această atitudine. Fiind considerat după canonul conformist un ins imoral, homosexualul adoptă atitudini rigoriste care-i stau bine. O astfel de reacţie e un indiciu de calitate morală. Fapt e că m-am decis să „mă duc“ la Goma.

Am făcut-o, dar un moment mai târziu, pe 6 martie. Fiindcă pe 4,