seara, la ora 9.25, s-a produs teribilul cutremur de pământ. Pe care l-am trăit acasă, cu Tudor (care avea opt ani) în braţe. Cu Ioana, care era pe jumătate imobilizată din cauza unui ghips după un accident de schi. Cu L., care venise în seara aceea la noi, cum venea adesea în ultima vreme (el era la curent cu cererea de plecare şi cred că-i vorbisem de dorinţa de-a „merge“ la Goma). Când s-a liniştit seismul, după 72 de secunde care duraseră, duraseră... barba lui L. devenise albă de molozul căzut din tavan. Ştefan o tulise în cea mai mare viteză în grădină, zidul ce ne despărţea de vecini era să-i cadă în cap. Nu voi povesti turul meu cu maşina prin oraşul devastat, veştile groaznice despre dărâmări şi dispariţii... Ne-am culcat epuizaţi aproape de zi în casa întunecată şi rece (electricitatea şi gazul fuseseră tăiate), în vibraţia continuă a replicilor seismice.

În zilele următoare i-am scris lui Goma. Într-o bună dimineaţă, m-am dus la el, în tovărăşia lui Ion Negoiţescu.

Pe Aleea Compozitorilor.

Pe Goma îl întâlnisem o singură dată, cu numai câteva săptămâni în urmă, în apartamentul lui Nego din Calea Victoriei. Acesta organizase la el acasă, lucru neobişnuit, o recepţie. Dintre invitaţi, mi-l aduc aminte pe Breban şi, evident, pe Goma, cu care n-am schimbat decât două cuvinte convenţionale. Prezenţa lui Goma în casa lui Nego era totuşi o surpriză, fiindcă el era un proscris şi mă îndoiesc că-l mai invita cineva, mai ales din lumea literară.

Acum, alegerea era făcută. Am mers deci în Drumul Taberei, pe Aleea Compozitorilor, am urcat până la Goma fără să întâmpinăm vreun obstacol. A fost o surpriză pentru el. I-am citit cu voce tare scrisoarea mea. Pot să spun că Goma era încântat; şi el, şi soţia lui Ana. În timp ce citeam, se auzeau lovituri puternice în uşa unei alte camere alăturate a micului apartament de bloc în care ne găseam. „E fiul nostru Filip“, ne-au explicat gazdele, „are doi ani şi nu-l putem lăsa cu noi fiindcă n-am putea vorbi!“. Loviturile continuau, aşa că eu am încercat o glumă: „E un disident!“. „Nu“, mi-a răspuns Paul, „e un deţinut politic!“.

Pragmatic, Goma mi-a spus că vrea să bată scrisoarea la maşină, s-o treacă agenţiilor de presă. Zis şi făcut: a bătut-o cu o viteză de dactilograf profesionist, în mai multe exemplare, cu indigo şi mi-a arătat-o. Am remarcat că tăiase câteva cuvinte. Despre ce era vorba? Eu scrisesem: „Într-adevăr, tot ce ni s-a întâmplat în toţi aceşti treizeci şi ceva de ani nu a fost de natură să satisfacă orgoliul nostru“ (făcând aluzie, cum dezvoltam mai jos, la dictaturile prin care trecuse România ale unor asupritori brutali). El însă tăiase „şi ceva“ şi pusese, în loc de pluralul „dictaturi“, singularul. Era clar că eu voiam să mă refer şi la dictatura lui Antonescu, în timp ce el ţinea să vorbim numai despre comunism, adică numai despre ce se întâmplase din 1947 încoace. Am remarcat acest lucru şi i l-am împărtăşit. Goma a răspuns că nu era cazul să vorbim despre altceva decât despre comunism. Trebuie să avem o unitate de subiect, spunea, cu un argument scriitoricesc. Am fost de acord, nu era cazul atunci să judecăm toată istoria, dar alte mici semne pe care mi le-a dat cu timpul aveau să-mi arate că acordul nostru stătea pe o bază limitată. Discuţia continua. Era totuşi minunat să poţi vorbi complet liber, liber faţă de tine, în primul rând. Desigur, vorbeam cu prietenii mei, cu Matei (plecat, la data aceea, de trei ani din ţară), cu Gelu Ionescu, cu foarte puţini oameni. Diferenţa era că, vorbind sincer cu prietenii, porneam de la ipoteza discreţiei lor. Mă descărcam de tensiunea indignării, ştiind că ei nu vor vorbi mai departe sau, cel puţin, că părerile mele nu vor ajunge la Securitate. Acum, dimpotrivă, ştiam şi chiar doream ca părerile mele să devină publice. Cu o curiozitate lesne de înţeles, l-am întrebat unde se găseau microfoanele care înregistrau convorbirile noastre. Nu erau în apartament, mi-a explicat Paul, ci undeva în afară, poate în blocul de vizavi. Organele foloseau o aparatură sofisticată, care permitea asemenea performanţe. Cu ani înainte, văzusem un film cu Gene Hackman despre un spion american care încerca asemenea aparate, aşa că mi-am dat seama că era tehnic posibil. Paul răscolise tot apartamentul şi era sigur că mijloacele de ascultare erau undeva afară.

Cu ocazia asta, Goma mi-a spus că aflase de practica internărilor psihiatrico-politice şi chiar transmisese în Occident cazul lui Vasile Paraschiv. I-am confirmat ce ştiam şi eu, iar din acel moment a început angajamentul meu contra psihiatriei politice, care a constituit o cauză a vieţii mele căreia m-am dedicat pot să spun, fără falsă modestie.

Am plecat din Compozitorilor foarte încântat şi plin de speranţe. Aşteptam ecouri, care nu au întârziat. Nu pot să spun dacă în seara aceea chiar, poate în următoarea, scrisoarea mea era citită la Radio Europa Liberă. Eram compromis şi fericit de-a fi compromis.

Din acel moment, totul a început să se accelereze. Primul semn a fost, a doua zi după difuzarea scrisorii mele la radio, întâlnirea la ora 8.00 dimineaţa, în curtea spitalului, cu P. Era palid, descompus la faţă. Cu o voce greu de descris, mi-a spus: „Am auzit că ai aderat la Goma şi că vrei să pleci: bine faci, domnule, dă-i în pizda mă-sii pe porcii ăştia!“. Şi a plecat repede, ca şi cum nu voia să fim văzuţi împreună. Era ultima mea convorbire cu el şi penultima dată când îl vedeam (ultima a fost când a vorbit împotriva mea la şedinţa în care am fost dat afară din Universitate, dar să nu anticipez).

Poate chiar în ultima zi în care am fost la spital, s-a petrecut un fapt semnificativ. Îl