cu întrebările, cerându-i să spună în primul rând ce o determinase să tăinuiască până atunci documentul respectiv şi pentru ce depoziţia ei anterioară fusese făcută într-un spirit cu totul diferit şi pe un alt ton.

— Da, e adevărat, am minţit adineauri, am minţit! Tot ce-am declarat a fost împotriva conştiinţei şi onoarei mele, dar voiam cu orice preţ să-l salvez, tocmai pentru că ştiam că mă urăşte şi că nu simte pentru mine decât dispreţ! izbucni Katia cu frenezie. O, ştiu, ştiu foarte bine că mă dispreţuieşte cumplit, totdeauna m-a dispreţuit, încă din ziua aceea când mi-a dat banii şi m-am plecat în faţa lui până la pământ! Mi-am dat seama numaidecât... am simţit chiar în momentul acela, dar parcă tot nu-mi venea să cred, şi multă vreme nici n-am crezut, cu toate că de atâtea ori am citit în ochii lui: „Ce vrei? Tu singură, de bunăvoie, ai venit doar la mine. O, n-a înţeles nimic, niciodată n-a înţeles pentru ce am fost atunci la dânsul, în mintea lui nu pot să încolţească decât cele mai odioase bănuieli. Nu are decât o singura măsură pentru toată lumea, îşi închipuie că toţi sunt ca el! strigă furioasă Katia, a cărei exasperare ajunsese la paroxism. A ţinut să se însoare cu mine numai din pricina moştenirii pe care o primisem, numai şi numai pentru averea mea! Totdeauna l-am suspectat, am simţit eu că ăsta trebuie să fie adevăratul motiv! O, nu ştiţi ce fiară e! Credea că toată viaţa am să tremur de ruşine în faţa lui, pentru că m-am dus atunci la el acasă, şi că în felul acesta va fi pururea îndreptăţit să mă dispreţuiască şi va putea să mă domine până la sfârşit. Numai de aceea a vrut să se însoare cu mine! Sunt convinsă că-i aşa! Am nădăjduit c-am să-i înmoi inima prin dragostea mea, o dragoste pe care o simţeam nemărginită! Am trecut peste toate, am ştiut că mă înşeală, şi totuşi, am închis ochii, dar el n-a înţeles nimic, nimic! Parcă e în stare să înţeleagă ceva? E o brută! Scrisoarea asta am primit-o abia a doua zi, pe înserat, mi-a adus-o cineva de la local. Şi când mă gândesc că dimineaţa, da, chiar în dimineaţa aceea eram hotărâtă să-i iert iarăşi totul, chiar şi faptul că mă înşelase!

Atât preşedintele cât şi procurorul îşi dădură toate silinţele s-o liniştească. Sunt convins că şi pentru ei era destul de penibil să profite fără nici o discreţie de starea de exaltare în care se afla martora, ascultând destăinuirile sale. Parcă-i aud cum încercau s-o consoleze: „înţelegem cât de trist e pentru dumneavoastră! Credeţi-ne, doar suntem şi noi oameni şi putem să ne dăm seama” etc, etc, şi cu toate astea nu pregetau să smulgă treptat-treptat o serie de declaraţii unei femei înnebunite, în plină criză de isterie. În cele din urmă, martora povesti cu o luciditate extraordinară, acea luciditate pe care omul o dovedeşte uneori, tocmai în momentele când sufletul lui e mai zbuciumat, cum în ultimele două luni Ivan Feodorovici îşi frământase atât creierul căutând un mijloc de scăpare pentru fratele său, care nu era decât „o brută, un criminal de rând”, încât mintea lui se zdruncinase.

— S-a chinuit îngrozitor, îl căina ea, nu ştia cum să facă să-i uşureze vina; la un moment dat, mi-a mărturisit că nici el nu putea să-l sufere pe tatăl său şi că şi el, poate, în sinea lui îi dorea moartea! O, este un om cinstit, integru, aşa cum rar întâlneşti! Asta a fost nenorocirea lui! Mie îmi spunea tot, tot! Venea în fiecare zi la mine să mi se destăinuiească, pentru că nu avea alt prieten. Da, eram singurul lui prieten şi sunt mândră de asta! declară ea cu o scânteiere în ochi, sfidând parcă pe toată lumea. A fost de două ori la Smerdeakov. Într-o zi, mă pomenesc cu el că vine la mine să-mi spună: „Dacă nu l-a omorât fratele meu, înseamnă că asasinul nu poate fi decât Smerdeakov (nu ştiu cine o fi scornit povestea asta absurdă cu Smerdeakov care s-a răspândit în tot oraşul), şi în cazul acesta mă tem că şi eu s-ar putea să am o parte din vină; Smerdeakov şi-a dat seama că nu pot să-l sufăr pe tata şi şi-o fi închipuit că abia aştept să-l văd în mormânt”. Am căutat atunci scrisoarea asta şi i-am arătat-o, şi aşa s-a convins în sfârşit că fratele lui este ucigaşul. A fost o lovitură cumplită pentru el! Nu putea de loc să se împace cu gândul că fratele lui poate fi un paricid! Încă de acum o săptămână am observat că-i bolnav. În ultimele zile, de câte ori venea pe la mine, spunea tot felul de lucruri fără sens, ca un om care delirează, îmi dădeam seama că e cu mintea zdruncinată, în pragul nebuniei. Mergea pe stradă şi vorbea singur. În halul ăsta a fost văzut umblând prin oraş. La rugămintea mea, medicul sosit de la Moscova l-a consultat acum două zile şi mi-a spus că e ameninţat de o febră cerebrală ce se poate declara din moment în moment. Şi toate astea din pricina unei brute . Aseară, când a auzit că Smerdeakov s-a spânzurat, a avut un şoc atât de puternic, încât a înnebunit... Numai din cauza ticălosului ăstuia, fiindcă ţinea atât de mult să-l scape, de la el i se trage toată nenorocirea...

Numai o singură dată în existenţa lui, cred, şi numai în momentul suprem, cu câteva clipe înainte de a-şi încheia viaţa, bunăoară urcând treptele eşafodului, un om e în stare să vorbească în felul acesta şi să facă asemenea mărturisiri. Katia însă se dovedise consecventă cu sine însăşi, iar împrejurarea de faţă era cum nu se poate mai potrivită să-i dea în vileag o dată mai mult firea impulsivă. O recunoşteai perfect pe tânăra fată care nu pregetase cândva să intre în casa unui june chefliu şi afemeiat ca să-şi scape tatăl din impas; aceeaşi fată mândră şi castă, care cu puţin înainte se jertfise în