faţa unei săli ticsite de lume şi, lepădând pudoarea ei feciorelnică, dezvăluise în auzul tuturor „gestul de o rară nobleţe al lui Mitea” ca să-i uşureze cât de cât situaţia. Şi iat-o din nou hotărâtă să se sacrifice, de rândul acesta însă pentru altul. Poate că abia acum începea să-şi dea seama şi simţea pentru prima oară cât de mult ţinea la omul acesta! Şi sacrificiul pe care voia să-l facă era pornit din grija pe care i-o purta, fiindcă îi era frică să nu aibă de tras consecinţele mărturisirilor sale, de vreme ce declarase în instanţă că el este ucigaşul bătrânului şi nu fratele său, luând crima asupra lui. Voia să se jertfească pentru a-l salva pe Ivan, pentru a cruţa prestigiul şi reputaţia lui. Totuşi, sacrificiul ei aducea după sine o întrebare cumplită: nu cumva îl calomniase pe Mitea atunci când vorbise despre legăturile lor din trecut? Nu, cu siguranţă că nu minţise – sau în orice caz nu minţise intenţionat – strigând în gura mare c-o dispreţuia de când se plecase până la pământ în faţa lui! Credea cu tărie, era absolut convinsă, poate chiar din momentul când se plecase la picioarele lui, că Mitea, naivul Mitea, care pe vremea aceea o adora, avea cel mai adânc dispreţ pentru dânsa şi-şi bătea joc de ea. Numai orgoliul ei rănit o făcuse să se îndrăgostească nebuneşte de el, dezlănţuise în sufletul său o pasiune clocotitoare, aproape isterică, ce semăna mai curând a răzbunare decât a dragoste adevărată. Şi cine ştie dacă odată şi odată pasiunea aceasta morbidă nu s-ar fi transformat într-o iubire curată, şi poate că ea însăşi nici nu dorea altceva! Trădarea lui Mitea însă o jignise până în adâncul inimii şi inima ei nu era în stare să ierte chiar atât de uşor. Clipa răzbunării sosise când nici nu se aştepta, şi toată amărăciunea, tot veninul pe care femeia jignită îl strânsese în sine, picătură cu picătură, se revărsase brusc, fără voia ei! îl trădase pe Mitea, dar se trădase şi pe ea însăşi! Şi acum, că dăduse totul pe faţa, încordarea care o stăpânise până atunci o părăsi dintr-o dată şi-i veni să intre în pământ de ruşine. Cuprinsă de o nouă criză de nervi, martora se prăbuşi plângând şi ţipând. O ridicară numaidecât şi o scoaseră pe sus din sală. În momentul acela, răcnind ca ieşită din minţi, Gruşenka se repezi spre Mitea atît de furtunos, încât cei din jur nu mai apucară s-o oprească.

— Mitea! strigă ea. Vipera asta te-a mâncat fript! Ei, acum aţi văzut-o şi dumneavoastră de ce e-n stare!.. adăugă ea cu o clocotire de ură, adresându-se tribunalului.

La un gest al preşedintelui, gardienii se apropiară de Gruşenka, încercând s-o scoată cu forţa din sală. Femeia însă se împotrivea din răsputeri şi se zbătea în braţele lor, căutând cu orice preţ să ajungă la Mitea. La rândul său, acuzatul sări în picioare cu un răcnet sălbatic şi, dacă nu erau paznicii să-l înşface, într-o clipă ar fi fost lângă ea.

Da, cred că doamnele din asistenţă au avut toate motivele să fie mulţumite, fiindcă era într-adevăr un spectacol extraordinar! Mi-aduc aminte că după aceea se prezentă din nou la bară medicul venit de la Moscova, probabil că preşedintele trimisese aprodul să-l cheme ca să se ocupe de Ivan Feodorovici. Doctorul declară că bolnavul avea o criză foarte puternică şi că starea lui fiind extrem de gravă ar trebui transportat fără întârziere acasă. Răspunzând apoi întrebărilor puse de procuror şi de avocat, confirmă că în urmă cu două zile Ivan Feodorovici venise la dânsul să-l consulte şi că de atunci chiar diagnosticase o febră cerebrală, dar că pacientul refuzase să se îngrijească. „Nu mai era în deplina posesie a facultăţilor lui mintale, mi-a destăinuit că are deseori halucinaţii, că i se întâmplă să se întâlnească pe stradă cu diverse persoane decedate şi că în fiecare seară primeşte vizita satanei”, spuse în concluzie doctorul. Încheindu-şi depoziţia, eminentul medic moscovit se retrase. Scrisoarea divulgată de Katerina Ivanovna rămase să figureze printre corpurile delicte. După o scurtă deliberare, curtea decise să continue dezbaterile, dispunând totodată ca declaraţiile neprevăzute făcute în ultimă instanţă de Katerina Ivanovna şi de Ivan Feodorovici să fie consemnate în procesul-verbal.

N-am însă intenţia să înfăţişez punct cu punct toată procedura. De altfel, depoziţiile celorlalţi martori n-au făcut decât să repete şi să confirme ceea ce se spusese până atunci, deşi, ce-i drept, fiecare din ele a adus noi detalii semnificative. Dar, aşa cum am avut ocazia să arăt mai înainte, toate aceste lucruri vor fi semnalate în rechizitoriul procurorului, pe care îi voi reproduce mai încolo. În sală domnea o stare de extremă nervozitate, toată lumea era ca electrizată de lovitura de trăsnet de la urmă şi aştepta cu înfrigurare sfârşitul iminent, rechizitoriul, pledoaria şi sentinţa finală. Se vedea foarte bine că Fetiukovici era consternat din pricina mărturisirilor Katerinei Ivanovna; procurorul, în schimb, se simţea într-al nouălea cer. După ce se termină audierea tuturor martorilor, dezbaterile fură suspendate timp de aproape un ceas. În sfârşit, preşedintele deschise din nou şedinţa. Cred ca era opt seara când Ippolit Kirillovici, procurorul, îşi începu rechizitoriul.

 

 

VI - RECHIZITORIUL. CARACTERIZĂRI

 

În momentul când se ridică să ia cuvântul, Ippolit Kirillovici era stăpânit de un tremur nervos; fruntea şi tâmplele îi erau înrourate de broboane reci de sudoare şi mereu parcă-l lua când cu cald, când cu frig, după, cum povestea el însuşi după aceea. Din punctul lui de vedere, discursul acesta trebuia să fie un chef doeuvre, capodopera unei întregi existenţe, cântecul său de lebădă. Şi într-adevăr, dacă ar fi avut posibilitatea să-şi presimtă sfârşitul, comparaţia cu lebăda cântând pentru ultima oară înainte de moarte ar fi fost pe deplin îndreptăţit, deoarece nouă luni mai târziu procurorul se stingea răpus de o tuberculoză galopantă. Pusese tot focul inimii lui şi toată inteligenţa în această cuvântare. Mai cu seamă, dovedi – lucru la care nimeni nu s-ar fi aşteptat – serioase preocupări sociale şi un interes deosebit pentru o serie de probleme „arzătoare”, bineînţeles în măsura în care bietul