Ippolit Kirillovici era în stare să le sesizeze. Rechizitoriul reuşi să impresioneze în primul rând prin sinceritatea lui: procurorul credea cu tot dinadinsul că inculpatul este vinovat; nu-l acuza din ordin sau din obligaţie profesională şi nici nu cerea ca omorul să fie „răzbunat” pentru a respecta litera legii, ci fiindcă era sincer animat de dorinţa de a „salva societatea”. Chiar şi publicul feminin, care în genere nu avea prea mare simpatie pentru Ippolit Kirillovici, trebui să recunoască până la urmă că rechizitoriul făcuse o impresie extraordinară asupra asistenţei. Acuzatorul public rosti primele cuvinte cu o voce dogită, tremurătoare, dar, pe măsură ce vorbea, glasul său căpăta tot mai multă amploare, făcând să răsune toată sala la sfârşitul peroraţiei. În schimb însă când termină îl cuprinse o slăbiciune atât de mare, încât puţin lipsi ca să leşine.

„Domnilor juraţi, începu procurorul, procesul care se judecă azi a făcut multă vâlvă în toată ţara. Dar de ce să ne mirăm şi pentru ce să fim atât de alarmaţi? Tocmai noi, care suntem obişnuiţi cu lucrurile de felul acesta! Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri, la drept vorbind, este tocmai constatarea că asemenea crime fioroase au încetat să ni se mai pară chiar atât de îngrozitoare. Asta ar trebui să ne înspăimânte în primul rând, faptul că am ajuns să ne familiarizăm cu monstruozităţile, nu crima săvârşita de cutare sau cutare individ, care rămâne totuşi un fenomen izolat! Care să fie pricinile ascunse ale apatiei noastre, cum se explică indiferenţa noastră faţă de asemenea cazuri, faţă de aceste semne ale vremii ce nu par să prevestească un viitor prea trandafiriu? Să fie de vină oare cinismul nostru, epuizarea prematură a gândirii şi a imaginaţiei ce se observă în sânul societăţii noastre atât de tinere şi totuşi atât de timpuriu îmbătrânite? Noţiunile noastre morale complet răsturnate sau faptul că aceste noţiuni sunt pur şi simplu inexistente? Iată o serie întreagă de probleme chinuitoare, de care nu mă voi ocupa acum, deşi fiecare cetăţean trebuie să-şi dea osteneala – e chiar dator – să le rezolve. Presa noastră, ale cărei începuturi sunt încă timide, a şi adus totuşi unele servicii societăţii, căci numai datorită ei am ajuns să cunoaştem în toată amploarea lor consecinţele nefaste ale unei deşănţări neîngrădite de nimic şi ale destrămării morale! Ziarele ni le înfăţişează cu regularitate, aşa încât acum toată lumea e pusă la curent cu lucrurile acestea, chiar dacă nu frecventează sălile tribunalelor, ale căror şedinţe au devenit publice sub actuala domnie. Şi ce ne mai este dat să citim zi de zi în paginile lor? Tot felul de monstruozităţi ce fac să ţi se încrânceneze carnea şi faţă de care asasinatul judecat aici rămâne în umbră, pare chiar un caz cu totul banal. Şi mai important este însă faptul că marele număr de procese penale înregistrat la noi în ţară, constituind, ca să zic aşa, un fenomen naţional, a ajuns să fie un motiv de îngrijorare generală, o adevărată calamitate, ce ameninţă să ne lovească şi împotriva căreia, ca împotriva oricărui flagel social, este greu de luptat. Undeva, un tînăr şi strălucit ofiţer din înalta societate, un debutant în viaţă şi în carieră, înjunghie pe furiş, în chipul cel mai abject şi fără nici un dram de remuşcare, un biet funcţionar, un om care-l ajutorase şi faţă de care era îndatorat, şi pe servitoarea acestuia, ca să pună mâna pe o poliţă şi să-l jefuiască de bani. «O să-mi pot face toate gusturile acum, îşi zice el. O să pot trăi ca un om de lume şi o să-mi prindă bine mai târziu în carieră.» Şi după ce-i spintecă pe amândoi, îşi ia liniştit tălpăşiţa, având grijă mai înainte să le pună amândurora câte o pernă sub cap. Într-altă parte, un tânăr erou, decorat cu Crucea pentru bărbăţie şi credinţă, asasinează ca un tâlhar de drumul mare pe mama comandantului şi protectorului său, asigurându-şi complicii, ca să-i determine să-l asiste, că victima îl iubeşte «ca pe băiatul ei şi are o încredere oarbă în el, aşa că n-o să ia nici un fel de precauţii». Omul acesta, fireşte, este o bestie, dar, aşa cum se prezintă lucrurile în vremea de azi, n-aş îndrăzni să afirm că e vorba numai de un caz izolat. Sunt alţii care, fără să comită nici un asasinat, gândesc şi simt ca nişte criminali şi sunt tot aşa de mârşavi în adâncul sufletului lor. Singuri, faţă-n faţă cu propria lor conştiinţă, poate că se întreabă în taină: «Ce înseamnă, în definitiv, să fii cinstit? Nu cumva vărsarea de sânge este şi ea o prejudecată?» Poate că se vor găsi unii să protesteze, scandalizaţi de vorbele mele, susţinând că sunt un om bolnav, un neurastenic care vede totul în negru şi bate câmpii, şi ale cărui aserţiuni nu sunt decât nişte calomnii monstruoase. O, Doamne, vă mărturisesc c-aş fi primul care s-ar bucura să ştie că într-adevăr aşa stau lucrurile! Vă rog, să-mi daţi crezare, consideraţi-mă un om bolnav, dar luaţi aminte la ceea ce vă spun: chiar dacă n-aş avea întru totul dreptate, chiar dacă numai a zecea sau a douăzecea parte din cuvintele mele ar fi adevărată, situaţia este totuşi îngrozitoare! Priviţi, domnilor, cu câtă uşurinţa se sinucide tineretul nostru, fără să se mai întrebe ca Hamlet: «Ce va fi dincolo?», fără nici cea mai mică umbră de nelinişte, ca şi când problema existenţei sufletului nostru, şi a ceea ce ne aşteptă după moarte ar fi dispărut de mult, ar fi fost definitiv îngropată şi acoperită de uitare. Priviţi, în sfârşit, desfrâul ce bântuie pretutindeni, uitaţi-vă în jur la cei ce nu trăiesc decât pentru plăcerile simţurilor. În comparaţie cu mulţi dintre ei, Feodor Pavlovici, nefericita victimă din procesul de azi, pare un prunc nevinovat. Şi doar l-am cunoscut cu toţii, «a trăit în mijlocul nostru»... Da, poate că odată şi odată psihologia crimei va ajunge să fie studiată cu toată seriozitatea, atât la noi cât şi în Europa, de oamenii cei mai competenţi, pentru că merită cu adevărat să