fie aprofundată. Dar studiul acesta nu va putea fi efectuat decât atunci când vom avea răgazul necesar şi când confuzia tragică ce domneşte în ziua de azi va fi destul de îndepărtată în timp pentru a suporta o analiză mai subtilă, mai imparţială decât aceea pe care aş putea-o face eu, de pildă. Deocamdată însă, ne cutremurăm de groază sau ne prefacem numai înspăimântaţi, când în realitate starea aceasta de lucruri constituie pentru noi un spectacol pe care-l savurăm din plin, ca nişte amatori de senzaţii tari şi extravagante, menite să scuture cinica noastră indolenţă sau, dacă nu, încercăm să alungăm cu mâna, ca nişte copii înfricoşaţi, cumplitele vedenii ce ne îngheaţă, ori ne vârâm capul sub pernă, sperând că se vor risipi singure, ca după aceea, furaţi de plăcerile noastre, să nu ne mai gândim de loc la ele. Odată şi odată însă trebuie să deschidem ochii, să ne gândim bine ce facem, să privim cu atenţia cuvenită societatea în care trăim, să ne dăm seama cât mai lămurit de problemele noastre sociale sau cel puţin să ne străduim să le înţelegem. Un mare scriitor, unul din precursorii literaturii noastre actuale, în finalul celei mai impunătoare opere ale sale, asemuieşte Rusia cu o troică purtată în zbor de nişte focoşi telegari spre un ţel necunoscut: «Oh, troică, pasăre troică, cine oare te-a născocit?»{67} exclamă el plin de entuziasm, ca să adauge apoi cu mândrie că în faţa acestei troici, ce se avântă cutezătoare tot înainte, popoarele se dau în lături cu respect. E adevărat, domnilor, popoarele se dau la o parte – cu respect sau nu, asta nu mai ştiu – dar, după umila mea părere, genialul scriitor şi-a imaginat un asemenea final dintr-o dorinţă naivă, aş zice chiar copilăroasă, de idealizare dacă nu cumva pur şi simplu de teama cenzurii. Fiindcă să presupunem c-am înhămat la această troică proprii lui eroi, bunăoară pe Sobakevici, pe Nozdriov, pe Cicikov; oricine ar fi vizitiul, cu asemenea telegari nu ştiu, zău, dacă ar putea să ajungă prea departe! Şi gândiţi-vă că sunt telegari de modă veche şi că nici nu se pot compara cu bidiviii noştri de azi, care sunt şi mai năzdrăvani...”

În momentul acela procurorul fu întrerupt de aplauzele ce subliniau ultimele sale cuvinte. Liberalismul acestei comparaţii avu darul să fie pe placul asistenţei. Ce-i drept, nu se auziră decât vreo două-trei aclamaţii răzleţe, aşa încât preşedintele nici nu găsi de cuviinţă să ameninţe pe turbulenţi cu „evacuarea” sălii, mulţumindu-se să arunce o privire încruntată „galeriei”. Ippolit Kirillovici însă prinsese curaj: în viaţa lui nu avusese niciodată parte de aplauze! Ani de zile nimeni nu voise să-i dea ascultare şi iată că pe neaşteptate se oferea posibilitatea să-şi exprime nestingherit părerile, Ştiind că vor avea ecou în tot cuprinsul ţării!

„Şi acum, continuă el, să vedem ce este această familie Karamazov care de la o zi la alta a dobândit o atât de tristă celebritate în întreaga Rusie. Poate că exagerez, dar am impresia că în imaginea pe care ne-o înfăţişează acest mic nucleu familial se desluşesc destul de lămurit trăsăturile fundamentale ale intelectualităţii noastre de azi – o, bineînţeles, nu chiar toate şi în proporţii microscopice, aşa cum «soarele se oglindeşte într-o picătură de apă». O picătură în care totuşi se reflectă ceva, care ne ajută să sesizăm anumite lucruri. Să ne gândim bunăoară la acel nefericit «tată de familie», la acel batrân bicisnic, libidinos şi depravat, care şi-a încheiat atât de lamentabil existenţa lui pământească! Boier de viţă, şi-a început cariera trăind pe spinarea altora ca un amărât, pentru ca la un moment dat, printr-un joc al întâmplării, să se căsătorească pe negândite cu o fată cu zestre şi să pună astfel mâna pe un mic capital. Şarlatan de rând şi bufon slugarnic deocamdată, omul nu este totuşi lipsit de inteligenţă, ba chiar are o minte destul de ascuţită şi, mai presus de orice, este un cămătar fără pereche. Cu trecerea anilor, adică pe măsură ce începe să prindă cheag, sporindu-şi capitalul, capătă tot mai multă încredere în sine. Umilinţa şi slugărnicia de mai înainte dispar fără urmă şi în locul lor apare un cinic plin de sarcasm şi veninos şi un desfrânat. Orice pâlpâire de spiritualitate se stinge, în schimb pofta de viaţă se dezlănţuit peste măsură, în cele din urmă, tot rostul existenţei ajunge sa se rezume pentru el la plăcerile simţurilor. Cu aceeaşi concepţie îşi creşte şi copiii. Nu-şi recunoaşte nici un fel de îndatoriri morale părinteşti, îşi bate joc pur şi simplu de orice obligaţii, lăsându-şi odraslele de capul lor, să-şi facă veacul în odăile slugilor, şi e fericit când poate sa se descotorosească de ele. Nici măcar nu-şi mai aduce aminte că are feciori. Toate principiile lui morale se reduc la această unică deviză: «Apres moi, le deluge»{68}. Feodor Pavlovici reprezintă perfect opusul noţiunii de cetăţean, izolarea totală, ostilă, de societate: «Piară toată lumea mistuită de flăcări, numai mie să-mi fie bine!» Şi într-adevăr, bătrânul se simte cum nu se poate mai bine, huzureşte, totul îi merge din plin şi ar dori s-o mai ducă aşa încă vreo douăzeci-treizeci de ani. Nu se dă în lături să-l tragă pe sfoară chiar pe propriul său fiu, atunci când e obligat să lichideze moştenirea rămasă de pe urma mamei acestuia şi, cu banii pe care şi i-a însuşit şi pe care nu vrea cu nici un chip să i-i restituie, încearcă să-i sufle iubita. Nu, nu înţeleg să las exclusiv în seama eminentului avocat venit de la Petersburg sarcina apărării inculpatului! Vreau să arăt eu însumi lucrurile în adevărata lor lumină, fiindcă şi eu sunt în măsură să înţeleg revolta nestăvilită ce s-a strâns cu timpul în sufletul său faţă de faptele acestui părinte. Dar să ne oprim aici, cred că ajunge cât am vorbit despre bătrân: nefericitul şi-a primit pedeapsa! Să nu uităm totuşi că Feodor Pavlovici era tată, şi încă un tată modern. Înseamnă, oare, să jignesc societatea numindu-l aşa? Din păcate, vai, cunosc atâţia părinţi din zilele