noastre care au aceleaşi concepţii de viaţă, numai că, spre deosebire de el, nu şi le exprimă cu atâta cinism, fiindcă sunt mai binecrescuţi şi mai cultivaţi! Sunt prea pesimist? Se poate! Ne-am înţeles însă de la început că-mi veţi trece multe cu vederea. Şi mai e încă un lucru asupra căruia aş vrea să fim înţeleşi: să presupunem că vorbele mele nu vă inspiră nici un fel de încredere, chiar de-ar fi să vorbesc în zadar, vă dau voie să nu mă credeţi dacă nu vreţi. Îngăduiţi-mi să spun însă tot ce am de spus, fiindcă sunt convins totuşi că unele din cuvintele mele vă vor rămâne întipărite în minte. Şi acum să ne îndreptăm privirea spre vlăstarele acestui tată de familie, feciorii bătrânului Karamazov. Unul dintre ei se află aici de faţă, pe banca acuzaţilor; de el însă ne vom ocupa mai târziu, iar despre ceilalţi voi pomeni numai în treacăt. Cel mai mare dintre ei este un tânăr modern, remarcabil prin vasta lui cultură şi cu o inteligenţă destul de vie, dar care, din păcate, nu mai crede în nimic, care, la fel ca şi tatăl său, a ajuns sa tăgăduiască multe, prea multe lucruri în viaţă, considerându-le pe veci înmormântate. Am avut cu toţii de-atâtea ori prilejul să-l ascultăm, fiind primit cu braţele deschise în societatea noastră. Nu era el omul care să-şi ascundă gândurile, dimpotrivă, o, da, dimpotrivă! Tocmai de aceea am curajul acum să vorbesc cu toată sinceritatea despre dânsul, bineînţeles în măsura în care ne interesează nu ca individ în sine, ci ca membru al familiei Karamazov. Aseară, aici, undeva, la marginea oraşului, s-a sinucis un biet nenorocit, un arierat, care a fost în mare măsură amestecat în procesul ce se judecă azi, un anume Smerdeakov, fostul fecior de casa al lui Feodor Pavlovici şi poate chiar fiul lui nelegitim. Acest Smerdeakov mi-a povestit la anchetă, plângînd isteric, că tânărul Karamazov, Ivan Feodorovici, îl îngrozise prin extravaganţa părerilor lui: «Totul pe lume este permis! Şi de acum încolo nu trebuie să mai fie nici un lucru oprit, aşa zicea dumnealui.» Cred că ideea aceasta, în cele din urmă, a reuşit să-i zăpăcească de tot minţile; bineînţeles, dezechilibrul său mintal era în mare măsură efectul epilepsiei de care suferea şi în acelaşi timp o consecinţă a sângeroasei nenorociri întâmplate la ei în casă. La un moment dat însă, arieratul acesta a avut o remarcă deosebit de interesantă, care ar fi făcut cinste chiar unui om cu o inteligenţă mai dezvoltată decât a lui, şi aici tocmai intenţionam să ajung: „Nici unul din feciori nu seamănă atît de bine cu Feodor Pavlovici, mi-a spus el, ca Ivan Feodorovici. Este leit taică-său!” Mă voi rezuma la aceste câteva trăsături, pe care le consider suficient de semnificative pentru caracterizarea personajului. De altfel, ar fi poate o nedelicateţe din partea mea să continui. O, nu vreau să trag nici un fel de concluzii şi nici să fiu pesimist, prevestindu-i tânărului nostru un destin nefericit! Am avut prilejul astăzi, în această incintă, să constatăm, că sufletul său juvenil reacţionează spontan şi riguros în faţa adevărului şi că sentimentele familiale n-au fost încă înăbuşite de ateismul său şi de cinismul opiniilor sale, pe care am convingerea că le-a moştenit şi că nu sunt nicidecum rezultatul unei reale experienţe de viaţă. Cel mai mic dintre fraţi este încă foarte tânăr, aproape un adolescent, cucernic şi cu frica lui Dumnezeu, spre deosebire de Ivan Karamazov, a cărui sumbră şi pernicioasă concepţie despre lume am văzut-o mai înainte; mezi nul încearcă să se apropie de «energiile vitale ale poporului» – cum au fost ele denumite pompos de unele cercuri ale intelectualităţii noastre, gata să adopte în orice clipă cele mai diverse teorii. Aşadar, mezinul a luat calea mănăstirii, ba chiar, la un moment dat, s-a gândit să îmbrace pentru toată viaţa rasa monahală. Impresia mea este că în sufletul lui s-a încuibat pretimpuriu şi inconştient acea disperare neputincioasă pe care o resimt atâţia oameni înspăimântaţi de cinismul şi destrăbălarea ce domnesc în sânul nefericitei noastre societăţi contemporane şi în acelaşi timp convinşi, în mod greşit, că toate aceste racile se datoresc culturii occidentale. Cei ca dânsul îşi pun toată nădejdea în „glia strămoşească” – ca să cităm propriile lor cuvinte – aruncându-se în braţele materne ale pământului natal, ca nişte copii înfricoşaţi care se lipesc de sânul vlăguit al măicuţei lor, ştiind că aşa cel puţin vor putea adormi liniştiţi. Şi ar fi în stare să doarmă o viaţă întreagă, numai să nu dea iarăşi cu ochii de toate acele vedenii îngrozitoare. Din partea mea îi doresc numai bine acestui tânăr de ispravă şi atât de dotat, şi sper ca juvenila sa năzuinţă idealistă de a se apropia de popor să nu se transforme mai târziu – fenomenul este destul de frecvent – pe plan moral, într-un misticism pâclos, iar pe plan politic, într-un obtuz şovinism – cele două flageluri de care naţiunea noastră este mult mai grav ameninţată decât de pervertirea timpurie a spiritului, produsă de cultura occidentală greşit înţeleasă şi superficial asimilată, aşa cum e cazul cu fratele său mai mare.”

Consideraţiile în legătură cu misticismul şi şovinismul fură întâmpinate cu câteva aplauze răzleţe. Ceea ce, bineînţeles, avu darul să însufleţească şi mai mult verva lui Ippolit Kirillovici. Toată această disertaţie însă nu părea să aibă o legătură prea strânsă cu obiectul procesului, pe lângă faptul că nu era nici prea clară, dar ftizicul şi înăcritul procuror ţinea cu orice preţ ca, măcar o singură dată în viaţă, să spună până la capăt tot ce gândea. Mai apoi unii pretindeau că, schiţând portretul lui Ivan Feodorovici, procurorul fusese inspirat de un sentiment care nu-i făcea prea multă cinste şi că se folosise de ocazia ca să-şi ia revanşa asupra lui, deoarece de vreo două ori se angajase cu el în nişte discuţii din care Ippolit Kirillovici ieşise învins. Nu ştiu dacă părerea aceasta era adevărată sau nu. În orice caz, publicul nu ascultase deocamdată decât introducerea; abia de aici înainte oratorul se