„Şi acum să ne ocupăm şi de cel de al treilea fecior al acestui părinte de modă nouă, continuă Ippolit Kirillovici. Iată-l aici, pe banca acuzaţilor. Viaţa şi isprăvile lui stau înaintea ochilor noştri, aşa cum ni s-au înfăţişat; cunoaştem fiecare lucru pe care l-a făcut: a sosit, în fine, momentul ca totul să fie dat în vileag, să iasă la lumina zilei! Spre deosebire de «occidentalismul» şi «poporanismul» fraţilor săi, în el îşi află expresia spontaneitatea originară a Rusiei – o, nu, nu a întregii Rusii, ferească Dumnezeu! Şi totuşi, o regăsim aici şi pe ea, pe măicuţa noastră bună, o vedem, o simţim! Fiindcă domnia-sa este o fire spontană, un amestec ciudat de bine şi de rău, e însetat de cultură, îl divinizează pe Schiller şi în acelaşi timp umblă ca turbat prin localuri şi jumuleşte bărbile beţivanilor cu care chefuieşte. Da, şi domnia-sa poate să fie bun, admirabil chiar câteodată, dar numai atunci când toate îi merg din plin şi când viaţa i se pare admirabilă! Sufletul domniei-sale clocoteşte – da, într-adevăr clocoteşte! învăpăiat de cele mai nobile idealuri, pe care înţelege să le cultive cu .condiţia ca totul să-i pice mură în gură, fără nici un efort din partea dumisale şi în orice caz pe gratis, să fie sigur că nu-l costă nimic! Deoarece domnia-sa nu poate suferi să plătească, în schimb de primit ar tot primi mereu cu amândouă mâinile – aici este toată dificultatea. O, daţi-i cât de mult, daţi-i cu prisosinţă din toate bunurile vieţii (dar din toate, fără excepţie, altfel ar fi în stare să vă refuze!) şi lăsaţi-l să-şi facă menderele fără să-i puneţi nici o stavilă în cale, şi atunci şi domnia o să vă arate ce bun, ce sublim chiar poate să fie! Nu este un om lacom din fire, hotărât că nu; totuşi, daţi-i bani cu grămada, umpleţi-i buzunarele cu bani, şi o să vedeţi cu ce mână largă, cu câtă indiferenţă dispreţuitoare va risipi infamii arginţi sunători într-o singură noapte, făcând un chef monstru! Iar dacă n-o să-i daţi nici o lăscaie, o să vă arate că ştie şi singur să facă rost de parale dacă vrea. Dar despre asta vom avea prilejul să vorbim mai încolo; să procedăm metodic. La început, avem în faţa noastră un biet copil oropsit, care «aleargă cu picioarele goale prin curtea din spatele casei», cum spunea adineauri mult-stimatul şi distinsul nostru concetăţean, din păcate, de origine străină! Încă o dată repet: nu înţeleg să las în seama altcuiva sarcina apărării acuzatului. Sunt acuzator public, dar pot fi în acelaşi timp şi apărător. Da, suntem oameni cu toţii şi ne dăm seama în ce măsură poate fi influenţat caracterul de primele impresii din copilărie şi din casa părintească! Între timp însă copilul a crescut mare. Îl regăsim sub înfăţişarea unui tânăr ofiţer mutat disciplinar pentru năzbâtiile lui, printre care şi o provocare la duel, undeva, departe, într-un târguşor, la graniţa minunatei noastre Rusii. Acolo îşi are garnizoana şi, ca şi mai înainte, o duce numai în chefuri şi petreceri, trăind pe picior mare, căci de, obrazul subţire cu cheltuială se ţine! Mereu are nevoie de bani, bani şi iar bani, înainte de toate, de aceea, după nesfârşite pertractări, cade la învoială cu tatăl dumisale, înţelegându-se cu dânsul să-i trimită pentru ultima oară şase mii de ruble, pe care le primeşte imediat. Băgaţi de seamă: e vorba de un act autentic, purtând semnătura lui – există o scrisoare inedită prin care domnia-sa renunţă la toate drepturile pe care le-ar mai avea asupra moştenirii în schimbul celor şase mii de ruble, punând astfel capăt răfuielilor cu tatăl domniei-sale. Tocmai atunci însă întâmplarea face să cunoască o tânără fată, cultivată, un suflet ales. N-aş vrea să mai repet o dată amănunte pe care le-aţi auzit adineauri: e vorba de onoare, de abnegaţie, şi de aceea prefer să nu mai revin asupra lor. Chipul tânărului fluşturatic şi dezmăţat, care înţelege totuşi să-şi plece capul în faţa veritabilei nobleţi sufleteşti, în faţa unei idei superioare, a devenit dintr-o dată extrem de simpatic. Pentru ca puţin mai apoi, tot aici, în incinta tribunalului, când nimeni nu se aştepta la o asemenea surpriză, să apară brusc şi reversul medaliei. Din nou ţin să vă spun că nu-mi permit să fac nici un fel de supoziţii şi nici nu voi încerca să analizez cauzele ce au determinat această schimbare. Din moment ce schimbarea s-a petrecut, înseamnă că există şi motive care au provocat-o. Aceeaşi persoană, cu vocea înecata de lacrimi, dând frâu slobod indignării care de mult mocnea înăbuşită în inima sa, ne declară că dumnealui a fost primul care a găsit de cuviinţă s-o dispreţuiască pentru gestul său poate necontrolat şi impulsiv, totuşi sublim prin generozitate. El, logodnicul său, este primul om pe al cărui chip i-a fost dat să surprindă o umbră de zâmbet ironic şi în acelaşi timp singurul din partea căruia nu putea suporta o asemenea înfruntare. Ştiind, mai apoi, c-o înşelase (îşi într-adevăr o înşelase cu convingerea că din momentul acela era obligată să suporte orice din partea dumnealui, chiar şi trădarea), dânsa îi oferă în mod deliberat trei mii de ruble, dându-i să înţeleagă lămurit, poate chiar prea lămurit, că-i pune la dispoziţie suma respectivă ca s-o poată înşela mai departe – «Să vedem, ai să-i primeşti sau nu? E posibil, oare, să fii chiar atât de cinic?» îi spune fără cuvinte privirea ei mustrătoare, căutând să-l încerce. El se uită la dânsa şi-i citeşte gândurile în ochi, îşi dă seama perfect ce intenţii are (adineauri chiar a recunoscut în faţa dumneavoastră c-a înţeles clar de la început), şi totuşi, nu pregetă să-şi însuşească banii, pe care în două zile îi face praf, petrecând cu noua sa iubita. Şi atunci, care din două e mai demnă de crezare? Prima versiune, ce ni-l arată jertfindu-şi cu atâta nobleţe şi mărinimie ultimii bani şi îngenunchind smerit în faţa virtuţii sau reversul atât de odios al aceleiaşi medalii? De obicei, în viaţă adevărul