trebuie căutat la mijloc, între cele două extreme diametral opuse. În împrejurarea de faţă ar însemna fără doar şi poate să greşim procedând în felul acesta. Este foarte probabil ca, în prima ipostază, acuzatul să fi ascultat într-adevăr de un imbold pe cât de nobil pe atât de sincer, iar în cea de-a doua de o pornire tot atât de sinceră, dar josnică. De ce? Pentru că domnia-sa are o fire largă, karamazoviană – aici am vrut să ajung – capabilă să cuprindă cele mai bizare contradicţii şi să contemple în egală măsură cele două abisuri: abisul de deasupra noastră, imensitatea spre care îşi iau zborul cele mai luminoase idealuri, şi abisul de sub noi, prăpastia fără fund, bântuită de pestilenţialele miasme ale celei mai abjecte descompuneri morale! Amintiţi-vă ideea formulată adineauri în chip atât de strălucit de tânărul observator – mă refer la domnul Rakitin – care a studiat îndeaproape şi cu cea mai mare seriozitate întreaga familie Karamazov: «Oamenii cu un temperament neînfrânat ca al lor, impulsivi şi depravaţi, au tot atâta nevoie de conştiinţa propriei lor abjecţii morale, ca şi de sentimentul celei mai nobile, mai sublime elevaţii spirituale». Şi are perfectă dreptate: amestecul acesta atât de bizar constituie o necesitate permanentă, constantă pentru ei. Două abisuri, domnilor, două abisuri care trebuie neapărat să existe simultan, altminteri omul nostru ar fi nefericit şi pururea nesatisfăcut, nu s-ar mai putea bucura de viaţă, ca şi când ar simţi că-i lipseşte ceva. Deoarece dumnealui are un suflet nespus de larg, un suflet vast ca nemărginitele plaiuri ale Rusiei noastre, capabil să cuprindă totul în egală măsură şi să se adapteze la orice situaţie! Şi acum, domnilor juraţi, fiindcă am pomenit în treacăt adineauri de cele trei mii de ruble, să-mi daţi voie să anticipez puţin asupra faptelor. Gândiţi-vă că e posibil ca domnia-sa, cu caracterul pe care i-l cunoaştem, după ce a primit aceşti bani, şi încă în condiţiile ştiute, silit să îndure o umilinţă atât de cumplită, să-şi terfelească onoarea într-un hal fără hal, să se înjosească în ultimul grad, gândiţi-vă dacă se poate ca omul acesta să fie în stare să pună deoparte jumătate din bani şi să-i coasă într-o amuletă, ca o lună întreagă după aceea să aibă tăria de a-i purta zi de zi la gât, fără să se atingă de ei oricât de mare ar fi fost ispita şi oricât era de strâmtorat! În tot acest timp, deşi bătea mereu localurile, nici în toiul unui chef, nici la beţie, nici chiar atunci când a trebuit să alerge într-un suflet undeva în împrejurimile oraşului ca să facă rost, Dumnezeu ştie de unde şi de la cine, de banii după care umbla cu disperare ca să plece cu iubita lui din localitate – ferind-o de ademenirile rivalului său, adică ale propriului său tată – niciodată n-a îndrăznit să se atingă de această amuletă! Deşi firesc ar fi fost s-o smulgă de la gît, numai să nu-şi lase iubita singură gata să cadă în mrejele bătrânului, pe care era cumplit de gelos, şi să rămână mai departe de pază lângă ea, în aşteptarea clipei, când s-ar fi decis, în fine, să-i spună: «sunt a ta», ca s-o ia şi să zboare ca vântul cu dânsa cât mai departe de mediul nefast de aici. Dar nu, dumnealui s-a străduit să-şi păstreze talismanul intact. Şi pentru care pricină? După cum am văzut, primul motiv invocat a fost că voia să aibă bani de drum în cazul când dânsa avea să-i declare: «Sunt a ta, du-mă cu tine unde vrei!». Dar acest prim motiv, după propriile mărturisiri ale inculpatului, cade în faţa celui de al doilea: «Atâta timp cât port asupra mea aceşti bani, îşi zicea el, sunt un ticălos, nu însă şi un pungaş», fiindcă oricând se putea duce la logodnica sa, deşi o jignise şi, înmânându-i jumătate din suma pe care şi-o însuşise, să-i spună: «Vezi, am irosit la chef jumătate din bani, dovadă că sunt un om slab de înger şi dacă vrei chiar un ticălos (citez cuvintele inculpatului), dar, oricât aş fi de ticălos, nu sunt totuşi un hoţ. Şi nu sunt fiindcă, dacă aş fi fost, nu ţi-aş fi adus restul acesta de bani, ci i-aş fi vânturat ca şi pe ceilalţi.» Explicaţia e oricum destul de ciudată! Acelaşi om cu sânge iute, dar slab din fire, care n-a putut să teziste tentaţiei de a primi cele trei mii de ruble, cu toată ruşinea ce ştia că-l aşteaptă, să fie dintr-o dată capabil de atâta stoicism, de o asemenea tărie sufletească, încât să poarte la gât o bună bucată de vreme mii de ruble, fără a îndrăzni să se atingă de ele? Se: potriveşte, oare, cât de cât împrejurarea aceasta cu caracterul pe care l-am analizat mai adineauri? Bineînţeles că nu, şi, dacă-mi daţi voie, am să vă arăt cum ar fi procedat veritabilul Dmitri Karamazov dacă s-ar fi gândit într-adevăr să-şi coasă banii într-o amuletă. La prima tentaţie, bunăoară dacă ar fi avut chef să-şi distreze noua sa iubită, cu care cheltuise până atunci jumătate din sumă, ar fi descusut imediat amuleta şi ar fi scos dinăuntru, să zicem, deocamdată, numai o sută de ruble, fiindcă, ar fi chibzuit el: «De ce trebuie neapărat să-i duc jumătate din bani, adică o mie cinci sute de ruble în cap? O sută de ruble mai mult sau mai puţin nu-i cam acelaşi lucru, în fond? Oricum aş avea dreptul să-i «pun: sunt un ticălos, recunosc, nu însă şi un hoţ, pentru că, vezi bine, am venit totuşi să-ţi restitui măcar o parte din bani. Un hoţ n-ar fi pregetat să-i oprească pe toţi, nu ţi-ar mai fi adus nimic îndărăt.» După câteva zile ar fi descusut iar amuleta, ca să mai scoată o sută, apoi încă una, ca la sfârşitul lunii să scoată şi penultima hârtie, fiindcă şi aşa, numai cu o singură sută, tot ar fi ieşit basma curată: «Sunt un ticălos, e adevărat, dar nu şi un hoţ. Am cheltuit cu petrecerile douăzeci şi