nouă de sute, dar ultima am avut grijă să ţi-o aduc înapoi. Un hoţ nu s-ar fi gândit la aşa ceva». În sfârşit, după ce ar fi prăpădit şi penultima sută, uitându-se la ultima bancnotă, şi-ar fi zis: «Desigur, nu face să-i duc o singură sută, mai bine s-o beau şi pe asta!» în felul acesta ar fi procedat veritabilul Dmitri Karamazov, aşa cum îl cunoaştem noi. Legenda cu amuleta contrazice atât de flagrant realitatea, încât pare cu totul neverosimilă. Putem presupune orice, numai asta nu. Asupra acestui punct însă vom mai reveni.”

După ce făcu o sinteză a celor constatate la anchetă cu privire la litigiile băneşti şi raporturile dintre tată şi fiu, procurorul declară din nou că din elementele cunoscute nu se poate trage nici o concluzie în chestiunea moştenirii, dat fiind că nu se poate stabili precis cine pe cine a înşelat, sau cine şi cui a rămas dator. Tot în legătură cu cele trei mii de ruble, care deveniseră pentru Mitea o idee fixă, o obsesie chinuitoare, Ippolit Kirillovici pomeni şi despre expertiza medicală.

 

 

VII - O RECAPITULARE CRONOLOGICĂ

 

„Expertiza medicală a căutat să ne demonstreze că inculpatul este un maniac şi nu se bucură de integritatea facultăţilor lui mintale. Îmi permit să afirm că, dimpotrivă, e un om întreg la minte, din nefericire pentru dânsul, căci dacă n-ar fi fost în posesia tuturor facultăţilor lui mintale poate c-ar fi procedat mai inteligent. Că e maniac, sunt gata să recunosc şi eu, da, într-adevăr e maniac, dar numai într-o singură privinţă – aşa cum a constatat de altfel şi expertiza – şi anume: în problema celor trei mii de ruble, cu care pretinde că i-ar fi rămas dator tatăl său. Cu toate acestea, sunt convins că s-ar putea găsi o explicaţie mult mai plauzibilă decât un început de nebunie pentru a motiva furia turbată de care era stăpânit în permanenţă acuzatul din pricina acestor bani. În ce mă priveşte, sunt întru totul de acord cu tânărul medic, care consideră că inculpatul a fost şi este în deplinătatea facultăţilor lui mintale, adică un om perfect normal, dar că se afla într-o stare de surescitare şi era întărâtat. Aici este hiba: motivul exasperării (permanente pe care o manifesta inculpatul nu îl constituiau în realitate cele trei mii de ruble – banii propriu-zis nu erau decât un pretext menit să ascundă adevărata cauză care-i aţâţa necontenit mânia. Şi această cauză era gelozia!”

Ippolit Kirillovici vorbi apoi pe larg despre pasiunea nefastă a inculpatului pentru Gruşenka, începând cu momentul când – potrivit cu mărturisirile lui – se dusese la această tânără persoană ca „s-o snopească în bătaie”; în loc s-o bată, însă s-a pomenit la picioarele sale, şi aşa s-a născut dragostea lui pătimaşă. „Din păcate bătrânul, tatăl acuzatului, a pus şi el ochii tot atunci pe aceeaşi persoană; fatală coincidenţă – şi pe drept cuvânt uluitoare – ce face ca două inimi să se aprindă în acelaşi moment pentru aceeaşi femeie, deşi o văzuseră şi se întâlniseră cu dânsa şi mai înainte şi, aprinzându-se, să ardă amândouă, mistuite de o patimă nestăvilită, cu adevărat karamazoviană. Cred că vă amintiţi ce a declarat aici mai adineauri respectiva persoană: «Mi-am bătut joc şi de unul, şi de celălalt», mărturiseşte dânsa. Da, îi venise aşa deodată o toană să-i joace pe degete pe amândoi, lucru la care nici nu se gândise până atunci, dar din moment ce i-a căşunat dumneaei aşa, nu s-a lăsat până nu i-a văzut pe ambii îngenuncheaţi în faţa ei. Bătrânul, de unde toată viaţa fusese robul banului, din care îşi făcuse un idol, i-a pus imediat la dispoziţie un plic cu trei mii de ruble numai ca să vină acasă la dânsul, iar după câtva timp a ajuns să se socotească fericit dacă i-ar fi îngăduit să depună la picioarele sale toată averea împreună cu numele lui, consimţind să devină soţia sa legitimă. Şi în privinţa aceasta avem dovezi indiscutabile. Cunoaştem de asemenea tragedia inculpatului, avem aici în faţa noastră mărturia ei vizibilă. Dar aşa cerea «jocul» tinerei persoane. Vrăjitoarea nu s-a îndurat să-i dea nici cea mai mică speranţă bietului om decât în ultima clipă, când, îngenuncheat în faţa celei ce jucase rolul unui călău, întindea spre ea mâinile scăldate în sângele tatălui şi rivalului său; în această poziţie se afla când au sosit autorităţile. «Să mă trimiteţi la ocnă împreună cu el, din pricina mea l-a omorât, numai eu sunt vinovată!» a strigat ea, cuprinsă de o sinceră căinţă în momentul când l-au arestat. Eminentul tânăr care şi-a propus să analizeze prezentul caz, domnul Rakitin, despre care am vorbit mai înainte, defineşte caracterul eroinei acestui proces în câteva fraze lapidare, dar cât se poate de concludente: «Decepţia pe care o încearcă la o vârstă fragedă, faptul că s-a văzut înşelată şi silită să apuce de timpuriu pe căi greşite, trădarea logodnicului, care, după ce a sedus-o, o părăseşte, apoi mizeria, blestemul unei familii onorabile şi, în sfârşit, protecţia unui bătrân bogat, pe care, de altfel, îl mai socoteşte şi astăzi binefăcătorul ei, au făcut să se nască o ură precoce, tăinuită în adâncul sufletului său tânăr, înzestrat poate cu multe calităţi. Astfel, cu trecerea timpului, ajunge o femeie calculată, ahtiată după bani, care nu are alt scop în viaţă decât să se îmbogăţească. Şi totodată se dezvoltă în ea un spirit ironic şi dorinţa de a-şi lua revanşa asupra întregii societăţi.» Cunoscând această caracterizare, ne putem da seama că era într-adevăr capabilă să-şi bată joc şi de unul, şi de celălalt numai ca să se amuze pe socoteala lor cu un fel de plăcere răutăcioasă. În cursul acestei luni de dragoste deznădăjduită şi de cumplită degradare morală, în care ajunge să-şi înşele logodnica şi să-şi însuşească banii ce-i fuseseră încredinţaţi ca unui om de onoare, în inima inculpatului se încuibează treptat o gelozie aprigă, turbată. Şi pe cine credeţi că e gelos? Pe propriul său tată! Culmea este că bătrânul zevzec încearcă să ademenească şi să cumpere obiectul pasiunii lui cu cele trei mii de ruble pe care fiul