lui le pretinde ca pe un drept al său incontestabil, partea sa din moştenirea rămasă de pe urma mamei, şi de care îşi acuză tatăl că l-a deposedat. Sunt absolut de acord cu dumneavoastră că e într-adevăr o situaţie intolerabilă! Acuzatul avea toate motivele să devină maniac. În fond, nu era vorba numai de bani, cât mai ales de faptul că rivalul său înţelegea să se folosească de ei cu un cinism pur şi simplu revoltător ca să-i distrugă fericirea!”

Ippolit Kirillovici arătă apoi cum se născuse şi se închegase treptat în sufletul inculpatului ideea paricidului, urmărind evoluţia ei pas cu pas, aşa cum o înfăţişau faptele.

„La început, dumnealui s-a mulţumit numai să trăncănească în gura mare prin localuri – o lună întreagă n-a făcut decât să trăncănească. O, îi plăcea grozav să-şi etaleze viaţa personală în văzul tuturor, să-şi deschidă inima faţă de oricine, încredinţându-i chiar şi cele mai diabolice, mai periculoase idei ale sale! O, da, era oricând dispus să-şi destăinuiască unuia sau altuia gândurile, pretinzând, în schimb, celor ce-l ascultau să-i răspundă prompt, Dumnezeu ştie de ce, cu cea mai deplină simpatie, să-i împărtăşească grijile şi îndoielile, să-l îmbărbăteze şi să-l lase în apele lui, fără să-l stingherească în nici un fel! Altminteri, din te miri ce îşi ieşea din sărite şi era în stare să facă praf tot localul!” (Urma povestea cu căpitanul Sneghirev.) „Cei care au avut ocazia să-l audă şi să-l vadă pe inculpat în această ultimă lună, au simţit până la urmă că invectivele şi ameninţările proferate la adresa tatălui său nu erau numai vorbe rostite la mânie şi că, la un moment dat, când exasperarea lui va fi ajuns la paroxism, ameninţările puteau să devină fapte.” (Aici procurorul aminti reuniunea de familie ce avusese loc la mănăstire, discuţiile cu Aleoşa şi zugrăvi scena revoltătoare petrecută în casa părintească, în ziua când inculpatul intrase buzna în sufragerie spre sfârşitul mesei.) „N-aş putea să afirm cu toată certitudinea, continuă Ippolit Kirillovici, că hotărârea de a răfui definitiv socotelile cu tatăl său, asasinându-l, va fi fost premeditată înainte de acest incident. Presupun, totuşi, că ideea asta îi venise de câteva ori în minte, stăruise în mod conştient asupra ei, aşa cum ne-o dovedesc faptele, depoziţiile martorilor şi chiar propriile declaraţii ale acuzatului. Domnilor juraţi, adăugă procurorul, mărturisesc că până astăzi am şovăit să arunc pe umerii inculpatului acuzaţia de crimă cu premeditare, ce se impunea de la sine. Eram ferm convins că în adâncul său întrezărise de mult clipa fatală, dar o întrezărise numai, imaginându-şi-o ca pe o eventualitate, fără să stabilească precis împrejurările şi fără să fixeze un termen. Am şovăit, dar şovăielile mele s-au spulberat astăzi, în momentul când s-a dat citire zdrobitorului document prezentat în instanţă de doamna Verhovţeva. Domnilor, aţi auzit cu toţii cuvintele sale: «Aici e tot planul asasinatului, punct cu punct, e un adevărat program!» Aşa a definit domnia-sa această blestemată misivă, scrisă «la beţie» de nefericitul care se află acum pe banca acuzaţilor. Şi, pe bună dreptate, scrisoarea aceasta are o importanţă deosebită, constituind un program, o dovadă certă a premeditării. Fiind scrisă cu două zile înainte de crimă, ştim că, exact cu două zile înainte de a-şi pune în aplicare planul său monstruos, inculpatul a declarat, legându-se chiar cu jurământ că, dacă în ziua următoare nu va reuşi să facă rost de bani, are intenţia să-şi omoare tatăl, ca să poată sustrage «plicul cu bani legat cu panglicuţă roz de sub pernă, numai să plece Ivan!» Auziţi: «numai să plece Ivan!» Va să zică, totul fusese dinainte calculat, fiece amănunt în parte cântărit cu atenţie; şi ce s-a întâmplat până la urmă? Acuzatul şi-a adus cu cea mai mare meticulozitate planul la îndeplinire. Nu mai încape nici o îndoială că e vorba de un act premeditat şi că mobilul crimei a fost jaful, sunt lucruri mărturisite negru pe alb şi semnate cu mâna lui de inculpat, care îşi recunoaşte iscălitura. S-ar putea obiecta: biletul a fost scris de un om în stare de ebrietate. Asta însă nu-i micşorează cu nimic gravitatea, dimpotrivă, înseamnă că, fiind beat, inculpatul a aşternut pe hârtie un plan pe care-l concepuse mai înainte cu mintea limpede. Dacă nu s-ar fi gândit la el din vreme, când era treaz, nu l-ar fi dat în vileag mai apoi, când i s-a urcat băutura la cap. Bine, ar putea să spună unii dintre dumneavoastră, dar ce rost avea să strige în gura mare ceea ce pusese la cale? Cine premeditează o faptă ca asta caută pe cât poate să păstreze secretul. E adevărat, dar acuzatul şi-a trâmbiţat intenţiile atunci când erau încă în germene, când abia mijeau în sufletul lui ca o vagă dorinţă; în momentul acela nu-şi făcuse încă nici un plan, nu premeditase nimic. Mai târziu însă e mai puţin guraliv. În seara când a scris respectiva masivă la «Metropol», în local, era beat criţă, a stat tot timpul tăcut şi retras, n-a jucat biliard şi n-a schimbat cu nimeni nici un cuvânt, mulţumindu-se doar să bruftuiască pe un vânzător de magazin, care se aşezase la masa lui; asta însă aproape inconştient, în virtutea obişnuinţei, fiindcă de câte ori intra într-un local trebuia să se ia la harţă cu cineva. Presupun de asemenea că în clipa când s-a hotărât cu tot dinadinsul să acţioneze, şi-a adus aminte probabil cât de zgomotos îşi dezvăluise intenţiile în auzul tuturor şi s-a gândit că din pricina asta ar putea fi descoperit după săvârşirea crimei. Dar nu mai avea încotro. Publicitatea fusese făcută şi nu-şi mai putea lua vorba înapoi, şi pe urmă de atâtea ori în viaţă avusese noroc, de ce deci n-ar fi avut şi de astă dată? Credea în steaua dumisale, domnilor! Trebuie să recunosc însă că s-a zbătut mult ca să ocolească un deznodământ atât de crâncen, că a luptat din răsputeri ca să evite o vărsare de sânge. «Am să mă duc mâine să cer de la toţi bani, până o să încropesc trei mii de ruble, spune dânsul în limbajul său original,