alienaţie mintală, iar noi ştim precis că în ultimele două luni Ivan Feodorovici a împărtăşit întru totul părerea unanimă în legătură cu vinovăţia fratelui său, părere pe care nici măcar n-a încercat s-o combată. Asupra acestui lucru vom reveni însă mai încolo. La rândul său, mezinul ne-a mărturisit adineauri că nu posedă nici o probă care să certifice aserţiunea sa că Smerdeakov ar fi criminalul şi că nu face decât să repete spusele inculpatului, bizuindu-se pe «expresia figurii lui» – argument destul de bizar, pe care fratele acuzatului l-a repetat de două ori. Şi mai bizar mi se pare modul în care se exprimă doamna Svetlova: «Trebuie să-l credeţi pe cuvânt, spune dânsa despre inculpat, omul ăsta nu e în stare să mintă». Acestea sunt efectiv elementele pe care se bazează acuzaţia ridicată împotriva lui Smerdeakov de cele trei persoane care, ne dăm seama, sunt mult prea interesate de soarta inculpatului. Cu toate acestea, ipoteza emisă în legătură cu vinovăţia lui Smerdeakov a circulat intens, a câştigat tot mai mult teren şi mai circulă încă în ziua de azi. Putem, oare, să-i acordăm vreun credit, putem admite că el ar fi vinovatul?”

Aici Ippolit Kirillovici găsi de cuviinţă să schiţeze în linii generale caracterul răposatului, „care şi-a pus capăt zilelor într-un acces de nebunie”, înfăţişându-l ca pe un om sărac cu duhul, un semidoct, zăpăcit de diferite idei filozofice care depăşeau putinţa lui de înţelegere, îngrozit de unele teorii moderne despre datorie şi despre obligaţii morale, pe care i le-au servit din abundenţă – în practică – viaţa destrăbălată a lui Feodor Pavlovici, fostul său stăpân şi totodată poate propriul lui tată, iar teoretic o serie de discuţii filozofice destui de ciudate pe care le-a avut cu cel mai mare dintre feciorii boierului. Era un mic divertisment, pe care Ivan Feodorovki şi-l permitea cu un fel de voluptate, din plictiseală probabil sau poate din plăcerea de a rîde pe socoteala cuiva, negăsind la îndemînă un obiectiv mai potrivit. „Smerdeakov mi-a descris singur starea lui de spirit din ultimele zile petrecute în casa stăpânului său, explică Ippolit Kirillovici. Mărturisirile lui sunt confirmate însă şi de alte persoane: inculpatul, fratele acestuia şi chiar bătrânul servitor Grigori, adică toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape spun acelaşi lucru. În afară de aceasta, Smerdeakov, care suferea de o depresiune nervoasă din pricina epilepsiei, era «fricos ca o găină». «Se arunca la picioarele mele şi-mi săruta cizmele», ne-a destăinuit inculpatul într-un moment când nu-şi dădea seama încă de prejudiciul pe care i l-ar putea pricinui această declaraţie – «o găină epileptică», cum îl caracterizează el pe Smerdeakov în limbajul lui atât de colorat. Acesta este omul pe care, aşa cum aţi văzut, inculpatul (lucru pe care îl confirmă şi domnia-sa) şi-l face confident, terorizându-l în aşa hal, încât nefericitul acceptă, în cele din urmă, să devină iscoada lui şi să-l informeze de tot ce se întâmpla acasă. Ca atare, Smerdeakov nu pregetă să-şi trădeze boierul şi-i dezvăluie inculpatului existenţa plicului cu bani, comunicându-i totodată şi semnalele cu ajutorul cărora se poate pătrunde în casă. Spuneţi şi dumneavoastră, ce putea să facă bietul om? «M-ar fi ucis, vedeam bine că m-ar fi ucis», ne-a declarat la anchetă, înfiorându-se de groază şi tremurând ca vai de el, deşi călăul său era arestat şi nu avea cum să-l muştruluiască. «Tot timpul mă bănuia că-l mint, şi atunci, ca să-l potolesc, dârdâind de frică, nu mai aşteptam să mă întrebe, şi-i spuneam singur tot ce ştiam, ca să se încredinţeze că nu-i ascund nimic şi să-mi cruţe viaţa.» Reproduc textual destăinuirile lui Smerdeakov, pe care le-am reţinut şi le-am notat cuvânt cu cuvânt. «Numai ce se răstea o dată la mine, şi-i cădeam în genunchi!» Fiind extrem de cinstit din fire şi bucurându-se de toată încrederea boierului (care ţinuse să-l răsplătească pentru onestitatea lui odată, când îi înapoiase nişte bani pierduţi), îmi închipui cât se va fi chinuit bietul Smerdeakov la gândul că-şi vânduse stăpânul de care era grozav de ataşat, considerându-l binefăcătorul său. Bolnavii de epilepsie, după mărturia celor mai renumiţi psihiatri, sunt îndeobşte înclinaţi să-şi facă procese de conştiinţă; bineînţeles, este vorba de o înclinaţie morbidă. Tot timpul sunt obsedaţi de pretinsa lor «vinovăţie», au remuşcări cumplite şi se macină sufleteşte, de cele mai multe ori fără nici un temei, exagerându-şi greşelile sau chiar născocindu-şi singuri tot felul de păcate şi crime. Vă daţi seama ce poate să fie când un individ de genul acesta devine realmente vinovat, poate chiar criminal, de frică, silit prin ameninţări. În afară de aceasta, el, Smerdeakov, presimţea că, aşa cum se desfăşurau evenimentele, din moment în moment putea surveni un dezastru. În ajunul tragicei zile, când Ivan Feodorovici, cel mai mare dintre băieţii lui Feodor Pavlovici, a plecat la Moscova, Smerdeakov l-a rugat stăruitor să rămână, fără a îndrăzni totuşi, ca de obicei, din laşitate, să-şi dea pe faţă lămurit şi fără ocolişuri temerile, mulţumindu-se să facă unele aluzii, care din păcate n-au fost înţelese. Trebuie să menţionez că Smerdeakov îl socotea pe Ivan Feodorovici ocrotitorul său şi era convins că nu se va întâmpla nici o nenorocire atâta timp cât va sta acasă. Amintiţi-vă ce spunea în biletul lui, scris «la beţie», Dmitri Karamazov: «Am să-l ucid pe batrân, numai să plece Ivan». Prin urmare, prezenţa lui Ivan Feodorovici însemna pentru toţi o garanţie de linişte şi pace în casă. Până la urmă, totuşi, a plecat, şi un ceas mai târziu Smerdeakov a şi avut o criză de epilepsie. Nici nu e de mirare. Trebuie să ştiţi că, demoralizat din pricina temerilor şi disperării de care era stăpânit, feciorul presimţise în ultimele zile posibilitatea unei crize apropiate, aşa cum mai avusese şi altă dată în urma unei încordări nervoase sau a unei emoţii zguduitoare. Fireşte, nimeni nu e în măsură să prezică ziua şi ora exactă, dar fiecare epileptic poate presimţi dinainte, după anumite simptome, o criză. Cel puţin aşa declară medicina, îndată după plecarea lui Ivan Feodorovici, Smerdeakov, cu inima strânsă, fiindcă a rămas singur şi lipsit de apărare în faţa