primejdiei, se duce să ia ceva din pivniţă. Şi, coborând treptele, se gândeşte: «O să-mi vină sau n-o să-mi vină criza? Ce-ar fi să mă apuce chiar acum?» Şi tocmai îndoiala asta, teama de care e cuprins, întrebările neliniştitoare îi provoacă spasmul acela al beregatei, care precede totdeauna accesul; o clipă mai târziu, se prăbuşeşte în nesimţire pe scări, rostogolindu-se până în fundul beciului. Şi mai sunt oameni care vor neapărat să vadă ceva suspect în acest accident atât de firesc, să descopere un indiciu că Smerdeakov ar fi simulat intenţionat criza! Dar dacă a simulat-o intenţionat, se ridică atunci altă problemă: pentru ce a făcut-o? Cu ce plan? în ce scop? Las deoparte faptul că aici mai are şi medicina un cuvânt; să zicem că ştiinţa se înşeală, că medicii mint, ori nu s-au priceput să deosebească un acces real de unul simulat – fie, dar în cazul acesta spuneţi-mi, vă rog, ce rost avea să se prefacă? Nu cumva ca, în timp ce punea la cale asasinatul, să atragă de la bun început şi cât mai grabnic asupra lui atenţia celor din casă? Domnilor juraţi, ţin să vă amintesc că, în noaptea în care a fost înfăptuită crima, în casă la Feodor Pavlovici se aflau cinci persoane; întâi şi-ntâi, Feodor Pavlovici, dar este clar că nu şi-a luat viaţa singur; apoi servitorul Grigori, dar şi el a fost la un pas de moarte; pe urmă soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, bucătăreasa, dar cred c-ar fi nedemn din partea noastră s-o bănuim cumva c-ar fi fost în stare să-şi ucidă stăpânul. Nu mai rămân, aşadar, decât doi suspecţi: inculpatul şi Smerdeakov, e singura alternativă, fiindcă altcineva n-a mai fost acolo şi nici nu avem vreun indiciu care să ne îndrepte bănuielile într-altă parte. Iată, deci, explicaţia magistralei, «ingenioasei» acuzaţii aruncate în spinarea nefericitului care şi-a pus capăt zilelor aseară! Imposibilitatea de a găsi un alt vinovat! Dacă ar putea să planeze măcar o umbra de îndoială asupra altcuiva, dacă o a şasea persoană ar fi putut da de bănuit, sunt convins că până şi inculpatul s-ar fi sfiit să-l implice pe Smerdeakov şi ar fi acuzat din capul locului cea de-a şasea persoană, fiindcă e pur şi simplu absurd să crezi că Smerdeakov ar fi putut săvîrşi crima!

Domnilor, vă propun să nu ne mai ocupăm deocamdată de psihologie, nici de medicină, nici chiar de logică şi să lăsăm faptele să vorbească, faptele nude, să vedem ce putem afla de la ele. Să zicem că Smerdeakov a ucis, dar cum? Singur sau în complicitate cu inculpatul? Să examinăm mai întâi prima ipoteză, adică să presupunem că Smerdeakov ar fi săvârşit singur asasinatul. Fireşte, ca să facă o faptă ca asta trebuia să aibă un motiv, să urmărească un folos. Dar cum în sufletul lui nu exista nici unul din motivele care-l împingeau la crimă pe inculpat, adică ura, gelozia etc, etc, Smerdeakov desigur nu putea să-şi ucidă stăpânul decât pentru bani, ca să-şi însuşească cele trei mii de ruble, pe care acesta le vârâse în plic sub ochii lui. Şi atunci, în timp ce punea la cale în taină asasinatul, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să comunice din vreme unei alte persoane, o persoană care era interesată în cel mai înalt grad să cunoască lucrurile acestea, adică inculpatul, tot ce se petrecea în casă, povestea cu banii şi cu semnalele, să-i spună chiar unde-i ascuns plicul şi ce este scris pe el şi, mai ales, da, mai ales, să-i dezvăluie «semnalele» cu ajutorul cărora se putea intra la boier în casă. Pentru ce a făcut-o, nu cumva ca să se dea singur de gol? Sau pentru că ţinea cu tot dinadinsul să aibă un concurent căruia îi punea singur la dispoziţie mijloacele ca să poată pătrunde în odaia bătrânului şi şterpeli plicul? «Bine, ar putea obiecta cineva, dar Smerdeakov i-a comunicat lucrurile astea numai de frică!» Cum vine asta? Un om care concepe fără să şovăie o crimă atât de temerară, de sălbatică, pe care o aduce apoi la îndeplinire fără să clipească, mai poate oare destăinui altcuiva nişte secrete pe care le cunoaşte numai el, aşa, încât dacă şi-ar fi ţinut gura nimeni pe lume nu l-ar fi bănuit? Nu, oricât de laş ar fi un om, din moment ce ar fi pus la cale o faptă ca asta, s-ar fi păzit ca de foc să scape c vorbă faţă de cineva, pomenindu-i despre plic şi despre semnale, fiindcă ar fi însemnat să se demaşte de la început. Ar fi născocit câte-n lună şi-n stele, ar fi minţit în fel şi chip dacă i s-ar fi cerut cu tot dinadinsul informaţii, numai despre asta n-ar fi spus nimic! Dimpotrivă, repet, dacă el ar fi păstrat cea mai deplină tăcere în privinţa banilor, pe care i-ar fi sustras după ce şi-ar fi asasinat stăpânul, nimeni nu l-ar fi putut acuza vreodată de crimă cu tâlhărie, fiindcă nimeni pe lume în afară de el nu văzuse plicul, nici nu ştia de existenţa lui în casă. Chiar dacă ar fi fost acuzat de omor, cu siguranţă că s-ar fi atribuit un alt mobil asasinatului. Dar cum nimeni nu băgase de seamă c-ar fi putut avea vreun motiv să comită crima, ba, dimpotrivă chiar, toată lumea remarcase ce mult ţinea la el şi câtă încredere îi arăta boierul, fireşte că nimeni nu s-ar fi gândit să-l suspecteze, şi bănuielile ar fi căzut şi de astă dată asupra inculpatului, care avea toate motivele să dorească moartea bătrânului; ba mai mult încă, nu făcuse nici un secret din ele, proclamându-le în auzul tuturor; într-un cuvânt, toate suspiciunile s-ar fi îndreptat împotriva lui Dmitri Feodorovici, fiul victimei. Smerdeakov şi-ar fi ucis stăpânul şi l-ar fi prădat, iar fiul răposatului ar fi suportat consecinţele; nici nu se putea găsi ceva care să-i convină mai bine ucigaşului, nu-i aşa? Şi cu toate astea, din capul locului chiar, de când a încolţit în el gândul crimei, Smerdeakov s-a grăbit să dezvăluie existenţa plicului cu bani şi