secretul semnalelor – şi tocmai cui? Feciorului victimei! E foarte logic – nu? – şi limpede ca lumina zilei. Iată, însă, că soseşte şi ziua pe care Smerdeakov o aştepta ca să poată înfăptui crima, şi ce credeţi că face dumnealui? Se prăbuşeşte în beci, simulând un acces de epilepsie. Pentru ce? Fireşte, pentru ca în primul rând Grigori, care avea de gând în seara aceea să încerce iarăşi leacul cel miraculos, văzând că nu are cine să păzească locuinţa, să lase totul deoparte, renunţând să se mai doftoricească, şi să stea de veghe. În al doilea rând, probabil, pentru ca boierul, văzând c-a rămas fără paznic şi tremurând tot să nu vină cumva peste el fecioru-său – lucru pe care, de altfel, nici nu căuta să-l ascundă – să-şi întărească vigilenţa şi să devină şi mai bănuitor. Şi, în sfârşit, pentru ca el însuşi – vreau să zic, Smerdeakov – după declararea crizei, să fie mutat din bucătărie, unde dormea de obicei singur, deosebit de celelalte slugi şi având intrare separată, tocmai în celălalt capăt al acareturilor, în odăiţa lui Grigori, la trei paşi doar de patul celor doi bătrâni, despărţit de ei numai printr-un perete de scânduri – odăiţă în care era transportat din porunca boierului şi după dorinţa inimoasei Marfa Ignatievna, de câte ori avea un acces de epilepsie – şi, zăcând acolo, după peretele de scânduri, să geamă toată noaptea (aşa cum au arătat la anchetă Grigori şi Marfa Ignatievna) ca să dea impresia că e într-adevăr bolnav, împiedicându-i să doarmă pe moşnegi. Şi toate astea pentru ce? Ca să se poată scula mai lesne din pat şi să-i fie mai la îndemână să-şi omoare stăpânul!

Dar, vor spune unii, se prea poate să se fi prefăcut bolnav anume ca să nu fie suspectat şi să-i fi vorbit inculpatului despre bani şi despre semnale, gândindu-se că probabil acesta va fi tentat să înfăptuiască singur crima, pentru ca după ce îşi va fi răpus victima şi va fi plecat, luând cu el banii şi, eventual chiar, iscând întâmplător zgomot, tulburând liniştea şi trezind martorii din somn, să se scoale şi el, adică Smerdeakov, din pat şi să se ducă, da, să se ducă, dar unde, întreb, şi pentru ce? Poate ca să-l omoare a doua oară pe boier şi să fure încă o dată banii pe care avusese grijă să Pună mâna altul mai înainte. Râdeţi, domnilor? Eu însumi, vă rog să mă credeţi, mă simt jenat că-mi permit sa fac asemenea supoziţii, şi, cu toate acestea, închipuiţi-vă, am reprodus exact versiunea pe care o susţine inculpatul: «Apucasem să plec, spune el, după ce-l doborâsem pe Grigori şi pusesem lumea în mişcare, când Smerdeakov s-a sculat din pat şi s-a dus să-l ucidă pe bătrân ca să-l jefuiască». Nu mai vorbesc că Smerdeakov n-avea de unde să ghicească dinainte cu atâta precizie că fiul năbădăios şi turbat de mânie o să vină numai ca să arunce o privire intimidată pe geam şi – cu toate că ştia pe de rost semnalele – să se retragă domolit, lăsând în mâinile lui toată prada! Domnilor, eu vă întreb foarte serios: în care moment anume credeţi dumneavoastră că Smerdeakov a săvârşit crima? Arătaţi-mi şi mie când, altminteri nu-l putem scoate vinovat.

Dar dacă, totuşi, criza de epilepsie n-a fost simulată? Poate că bolnavul s-a trezit la un moment dat, a auzit ţipete şi a ieşit afară – ei, şi pe urmă? Pe urmă s-a uitat în jur şi şi-a spus: «Ce-ar fi să mă duc să-l omor pe boier?» Dar de unde putea el să ştie care-i situaţia şi ce se întâmplase între timp, când până atunci zăcuse tot timpul în nesimţire? Dar, domnilor, chiar şi fantezia are o limita.

«Aşa o fi, vor zice poate unele persoane mai subtile, dar dacă există o complicitate între ei? Dacă au săvârşit împreună asasinatul şi au împărţit după aceea prada, atunci cum rămâne?»

Într-adevăr, este o ipoteză demnă de luat în consideraţie şi, mai cu seamă, întemeiată pe premise foarte serioase; unul operează luând asupra lui toate riscurile, în timp ce complicele său zace liniştit în pat, simulând un atac de epilepsie. Dar de ce? Ca să trezească de la început bănuielile tuturor, sa aţâţe teama de care era stapânit boierul, să-l neliniştească pe Grigori? Ar fi curios de ştiut ce i-a determinat pe cei doi complici să conceapă un plan lipsit de orice raţiune! Dar poate că în realitate n-a fost vorba de o participare activă în cazul lui Smerdeakov, ci numai de o complicitate pasivă, ca să zicem aşa? Poate că şi el este o victimă. Înfricoşat până în măduva oaselor, feciorul va fi acceptat, în cele din urmă, sa nu se opună fărădelegii, lăsându-l pe criminal să opereze nestingherit, dar presimţind că, totuşi, s-ar putea să fie tras la răspundere pentru că a stat cu braţele încrucişate, în timp ce boierul era asasinat, fără să dea alarma, fără să se împotrivească în nici un fel, se va fi înţeles din capul locului cu Dmitri Karamazov pe care l-a rugat să-i dea voie să stea în pat, prefăcându-se bolnav: «Treaba ta ce faci în vremea asta. N-ai decât să-l omori dacă vrei, pe mine nu mă interesează!» Chiar dacă i-ar fi propus lucrul acesta, accesul lui Smerdeakov trebuia neapărat să producă unele perturbări în casă şi, prevăzându-le, Dmitri Karamazov nu putea cu nici un chip să fie de acord. Admiţând ipoteza că ar fi căzut amândoi de acord, până la urmă tot Dmitri Karamazov rămâne ucigaşul propriu-zis, cel care a săvârşit, cu mâna lui crima, instigatorul ei direct, în timp ce Smerdeakov nu este decât un complice pasiv, ba poate chiar nici atât, rolul său limitându-se la faptul de a fi tolerat asasinatul de frică şi împotriva voinţei sale; e o deosebire pe care judecata ar fi ştiut s-o facă; cu toate astea, ce s-a întâmplat până la urmă? Imediat ce s-a văzut arestat, inculpatul s-a grăbit să arunce toată vina asupra lui Smerdeakov, exclusiv asupra lui. Şi nu-l acuză de complicitate, ci declară