că el ar fi autorul direct al asasinatului, numai el! Smerdeakov a săvârşit singur crima, el l-a ucis şi l-a jefuit pe bătrân, peste tot e numai mâna lui! Ce fel de complici sunt aceştia, care aruncă din primul moment vina unul asupra altuia, aşa ceva nu s-a mai pomenit! Ca să nu mai vorbesc de riscurile pe care şi le asumă Karamazov; el, principalul criminal, să arunce toată răspunderea asupra complicelui său, care, de fapt, n-a jucat nici un rol, s-a mulţumit să rămână tot timpul pasiv, să zacă în pat după peretele de scânduri. Păi bine, în cazul acesta complicele care nu se mişcase din pat putea foarte bine să-şi iasă din sărite şi, mânat de instinctul de conservare, să dea imediat în vileag adevărul: «Amândoi am fost părtaşi la omor, numai că eu n-am mişcat nici un deget, n-am făcut decât să tolerez crima de frică!» Smerdeakov putea doar să-şi dea seama că la judecată s-ar fi constatat fără nici o greutate în ce măsură era el vinovat şi că, prin urmare, chiar dacă va fi condamnat, pedeapsa lui va fi mult mai uşoară decât aceea sorocită adevăratului ucigaş, care încerca să-l scoată pe dânsul ţap ispăşitor. Şi atunci, prin forţa lucrurilor, ar fi făcut mărturisiri complete. Adică tocmai ceea ce nu s-a întâmplat. Smerdeakov n-a suflat o vorbă în legătură cu pretinsa complicitate, cu toate că ucigaşul l-a acuzat direct, susţinând tot timpul că el şi numai el l-ar fi omorât pe bătrân. Mai mult chiar, Smerdeakov a declarat la anchetă că el însuşi i-a vorbit inculpatului despre plicul cu bani şi i-a divulgat semnalele şi că, de n-ar fi deschis el gura, Dmitri Feodorovici n-ar fi aflat nimic. Şi atunci, vă întreb, dacă ar fi fost într-adevăr complicele ucigaşului şi s-ar fi ştiut vinovat, ar mai fi declarat oare cu atâta uşurinţă anchetatorilor că inculpatul deţinea toate informaţiile de la el? Dimpotrivă, ar fi negat totul, ar fi încercat să denatureze faptele, să le minimalizeze. Dar n-a făcut nici una, nici alta. Numai un om care se ştie fără nici o vină, care nu se teme că ar putea fi acuzat de complicitate e în stare să procedeze aşa. Aseară, într-un acces de depresiune nervoasă, Smerdeakov, pe care boala lui şi nenorocirea întâmplată în casă îl demoralizaseră, s-a spânzurat, lăsând un bilet scris în maniera lui personală: «îmi pun capăt zilelor singur şi cu propria mea voinţă. Nimeni nu e vinovat de moartea mea!» Ce ar fi însemnat pentru el să mai adauge: «ucigaşul sunt eu, nu Karamazov»? Şi totuşi, n-a adăugat nici un cuvânt; din moment ce a avut atâta conştiinţă ca să scrie biletul acesta de ce s-ar fi oprit aici?

Iată însă că mai adineauri, aici, în incinta tribunalului, au fost aduşi nişte bani, trei mii de ruble, şi ni s-a spus: «Sunt banii din plicul care se află acolo pe masă, împreună cu celelalte corpuri delicte, şi mi i-a dat ieri Smerdeakov». Dar, domnilor juraţi, cred că mai aveţi încă şi acum în faţa ochilor zguduitoarea scenă ce s-a desfăşurat aici şi, deci, n-are rost s-o mai descriu în amănunţime. Îmi voi permite doar câteva consideraţii şi voi căuta să aleg lucrurile cele mai puţin evidente, deoarece, nefiind atît de pregnante, presupun că nu toată lumea se va fi gândit la ele. În primul rând, mă voi opri asupra tezei arătate mai înainte. Ieri, cuprins de remuşcări, Smerdeakov s-a spânzurat, după ce mai întâi a restituit banii (pe care, bineînţeles, nu i-ar fi înapoiat dacă n-ar fi avut remuşcări). Şi probabil abia aseară i-a mărturisit lui Ivan Karamazov că el este criminalul, aşa cel puţin declară acesta, altfel de ce ar fi tăcut atâta timp? Aşadar, Smerdeakov a mărturisit, dar de ce atunci – repet întrebarea – n-a spus tot adevărul în biletul pe care l-a scris înainte de moarte, ştiind că a doua zi o judecată necruţătoare va pecetlui soarta unui om nevinovat? Banii în sine nu dovedesc nimic. Aşa, de pildă, eu şi alte câteva persoane am aflat cu totul întâmplător că, încă de acum o săptămână, Ivan Feodorovici Karamazov a trimis pe cineva în capitala guberniei să-i schimbe două obligaţii de cinci la sută în valoare de cinci mii de ruble fiecare, adică în total zece mii. Am ţinut să menţionez lucrul acesta ca un argument că oricine poate să-şi procure la un moment dat o anumită sumă de bani şi că aducând trei mii de ruble mai trebuie să şi dovedeşti că e într-adevăr vorba de banii care se aflau în plicul de acolo sau în cutare sertar. Şi pe urmă cum se face că, după ce adevăratul ucigaş i-a destăinuit un lucru atât de extraordinar, Ivan Karamazov a putut să rămână acasă liniştit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? De ce nu ne-a înştiinţat numaidecât? De ce a amânat pe a doua zi? Cred că nu e greu de ghicit pentru ce a procedat aşa: cu sănătatea şubrezită de mai bine de o săptămână, ameninţat de o febră cerebrală ce s-a declarat în sfârşit azi, sus-numitul, care a mărturisit singur doctorului şi persoanelor mai apropiate că are halucinaţii, că i se întâmplă să se întâlnească pe stradă cu diferiţi indivizi de mult decedaţi, aflând pe neaşteptate despre moartea lui Smerdeakov, şi-a făcut următoarea socoteală: «Acum, fiindcă tot a murit, ce-ar fi să arunc vina pe el ca să-mi salvez fratele? Bani am, pot foarte bine să iau un pachet de bancnote şi să spun că Smerdeakov mi l-a încredinţat înainte de a se sinucide.» Veţi spune poate că nu e un procedeu prea onest, că, deşi omul într-adevăr a murit, nu este cinstit să minţi, împovărându-l cu o crimă pe care n-a săvârşit-o, chiar dacă faci lucrul acesta ca să-ţi salvezi fratele! Dar dacă a minţit inconştient, dac ă în urma şocului pe care l-a avut, cum era şi complet dezaxat, auzind vestea morţii subite a feciorului, şi-a închipuit, în rătăcirea lui, că aşa s-au petrecut lucrurile în realitate? Aţi fost de faţă la scena