de adineauri şi aţi văzut şi dumneavoastră în ce hal era. Stătea în picioare şi vorbea, dar exista oare un grăunte de judecată în vorbele lui? După depoziţia aceasta, făcută de un bolnav în delir, ni s-a înfăţişat un document, o scrisoare din partea inculpatului către doamna Verhovţeva, cuprinzând planul amănunţit al crimei, trimisă cu două zile înainte de înfăptuirea ei. Ce rost mai are atunci să căutăm cu atâta stăruinţă planul şi pe făptaşi? Iată planul exact după care a fost comis asasinatul, iar autorul lui trebuie să fie fără îndoială şi autorul crimei. Dar, domnilor juraţi, crima a fost înfăptuită punct cu punct, aşa cum scrie aici! Inculpatul nu s-a depărtat intimidat de fereastra tatălui său, cu atât mai mult cu cât avea certitudinea că iubita lui se afla în momentul acela înăuntru. E prea absurd, prea neverosimil, ca să ne putem închipui una ca asta! Dimpotrivă, a pătruns în casă şi a făcut ceea ce ştim că s-a întâmplat. A ucis probabil într-un moment de surescitare nervoasă, într-o răbufnire de ură, a ucis în clipa când a dat cu ochii de rivalul şi duşmanul pe care poate l-a răpus cu o singură lovitură de pisălog; totuşi, după aceea, când s-a convins, în sfârşit, în urma unei inspecţii amănunţite, că iubita lui nu se află în casă, n-a uitat la plecare să vâre mâna sub pernă şi să scoată de-acolo plicul cu bani, pe care-l vedem, rupt, aici, pe masă, printre alte corpuri delicte. V-am spus toate astea numai ca să vă atrag atenţia asupra unui amănunt, după părerea mea cât se poate de semnificativ. Un criminal cu experienţă, un bandit care ar fi săvârşit omorul numai ca să poată jefui, în locul lui, vă întreb, ar fi aruncat oare plicul rupt pe podea, aşa cum a fost găsit, în preajma cadavrului? Bunăoară, dacă Smerdeakov ar fi fost ucigaşul, cum în cazul lui crima nu putea să aibă alt motiv decât jaful, cu siguranţă c-ar fi luat plicul aşa cum se găsea, fără să mai stea să-l deschidă lângă trupul neînsufleţit al victimei sale, deoarece ştia precis că înăuntru erau bani – plicul fusese doar lipit şi sigilat sub ochii lui – şi, de vreme ce l-ar fi luat cu el, nimeni n-ar mai fi putut să-şi dea seama dacă se furase ori nu ceva din casă. Vă întreb, deci, încă o dată, domnilor juraţi, aşa ar fi procedat oare Smerdeakov? Ar fi lăsat adică plicul rupt pe podea? Nu, în felul acesta nu putea să procedeze decât un ucigaş cuprins de o furie oarbă, care nu mai are mintea destul de limpede ca să poată judeca, un ucigaş, zic, nu un hoţ, un om care n-a furat în viaţa lui şi care chiar atunci când a sustras banii ascunşi sub pernă a făcut-o nu ca un hoţ care operează, ci ca un om care a fost prădat şi înţelege să-şi ia înapoi banii sustraşi! Dmitri Karamazov era convins că banii aceştia sunt ai lui, că fusese deposedat de ei, şi această convingere devenise pentru el aproape o idee fixă, o manie. Luând plicul, pe care nu-l văzuse niciodată până atunci, l-a rupt ca să se încredinţeze că banii erau înăuntru, a băgat apoi conţinutul în buzunar şi a fugit fără să-i treacă măcar prin gând că plicul pe care-l lăsase jos, desfăcut, constituia o probă de o importanţă covârşitoare împotriva lui. Şi astea toate pentru că asasinul este Karamazov, nu Smerdeakov, şi pentru că Dmitri Karamazov nu s-a gândit, nu era capabil să judece şi nici nu-i stătea capul să chibzuiască! O rupe la fugă, aude apoi strigătul slugii, ce se luase după el; sluga îl apucă de picior, încercând să-l oprească, şi cade lovită cu acelaşi pisălog de aramă. Cuprins de milă, inculpatul sare jos de pe gard. Închipuiţi-vă, vrea cu tot dinadinsul să ne facă să credem că s-a întors înapoi din compasiune, ca să vadă dacă nu poate să-i fie de ajutor! Îi mai ardea lui oare în clipa aceea de aşa ceva? Nici vorbă, a sărit jos numai şi numai ca să se convingă dacă unicul martor al fărădelegii lui mai trăieşte sau nu! Orice alt sentiment, orice altă reacţie psihică era imposibilă într-o împrejurare ca asta! Şi băgaţi de seamă: îşi mai şi face de lucru cu Grigori, se apucă să-i tamponeze capul cu batista, şi numai după ce i se pare că.-i mort se pierde cu firea deodată şi aşa, plin de sânge cum e, se întoarce într-un suflet la iubita lui. Cum de nu şi-a dat seama că în halul în care era avea să fie luat la ochi imediat? Inculpatul însă ne asigură că nici habar n-a avut că era murdar de sânge; şi se poate într-adevăr să fie aşa, e admisibil, cazul e destul de frecvent printre criminali. Intr-o direcţie dau dovadă de un calcul diabolic, iar într-alta n-au nici un dram de judecată. Iar în momentul acela inculpatul nu se gândea decât unde putea să fie ea. Vrând să afle cât mai degrabă unde se află, se duce într-o goană acasă la dânsa, dar acolo îl aşteaptă o ştire uluitoare, o adevărată lovitură de trăsnet: iubita lui e plecată la Mokroe cu fostul ei amant, omul cu drepturi «netăgăduite» asupra ei!”

 

 

IX - PSIHOLOGIE ÎN DOI TIMPI ŞI TREI MIŞCĂRI. TROICA ÎN ZBOR. CONCLUZIILE

 

Ajungând la acest punct al rechizitoriului, Ippolit Kirillovici, care alesese probabil înadins o metodă de expunere strict cronologică, aşa cum procedează de obicei oratorii prea nervoşi, pentru a se menţine într-un cadru cât mai riguros menit să le stăvilească impetuozitatea, vorbi pe larg despre „fostul” iubit al Gruşenkăi, omul cu drepturi „netăgăduite”, ceea ce-i oferi prilejul să facă o serie de reflecţii deosebit de interesante. „Karamazov, care era extrem de gelos pe orice bărbat, în faţa «fostului» amant, abdică subit, renunţând la orice pretenţii. Este cu atât mai ciudat cu cât până atunci nu se sinchisise câtuşi de puţin de noua primejdie ce părea să-l ameninţe prin revenirea inopinată a rivalului său. În închipuirea lui