însă momentul acesta părea destul de îndepărtat: obişnuit să trăiască exclusiv în prezent, Karamazov era convins că până atunci o să mai treacă încă ani şi ani. Nu este exclus chiar ca fostul amant al Gruşenkăi să fi devenit cu timpul pentru el o simplă ficţiune; aşa încât, descoperind în ultimul moment că femeia iubită îi ascunsese sosirea rivalului său, îl înşelase, tocmai fiindcă pentru dânsa omul acela venit de departe nu era nici fantezie, nici ficţiune, ci întruchipa totul în viaţă, era unica ei speranţă, şi-a dat seama dintr-o dată de realitate şi s-a hotarât să renunţe. Domnilor juraţi, nu pot să trec sub tăcere această imprevizibilă şi surprinzătoare trăsătură de caracter a inculpatului care, totuşi, a simţit brusc la un moment dat nevoia implacabilă să privească adevărul în faţă, înclinându-se cuprins de respect înaintea femeii, înaintea drepturilor legitime ale inimii sale, şi asta când? Chiar în seara în care din pricina ei îşi mânjise mâinile cu sângele părintesc! E drept că în clipa aceea sângele vărsat începuse să strige după răzbunare în cugetul său fiindcă, fără să vrea, omul acesta, care-şi pierduse sufletul şi-şi ruinase viaţa pământească, trebuia până la urmă să se dezmeticească şi să se întrebe: Ce sunt şi ce mai pot fi acum pentru dânsa, pentru femeia pe care o iubesc mai presus ca orice pe lume, mai presus chiar decât sufletul meu? Ce sunt şi ce pot fi în comparaţie cu fostul ei iubit, când ştiu foarte bine că are drepturi «netăgăduite» asupra ei şi s-a întors pocăit la dânsa – la femeia pe care a nenorocit-o pe vremuri – cu o iubire proaspătă, cu propuneri cinstite, făgăduindu-i o viaţă nouă, fericită. «Iar eu, păcatele mele, ce pot să-i mai dau acum? Ce pot să-i ofer?» Karamazov a înţeles toate lucrurile astea, şi-a dat seama că toate drumurile îi sunt închise, acum, când are mâinile pline de sânge, că nu mai este decât un criminal pe care-l aşteaptă o condamnare pe viaţă, un om fără viitor! Gândul acesta îl striveşte, îl anihilează. Şi atunci, într-o clipă, mintea lui urzeşte un plan disperat, care, cu firea lui, aşa cum îl cunoaştem, trebuie să-i apară drept unica ieşire dintr-o situaţie îngrozitoare, poate deznodământul fatal! Şi acest deznodământ nu poate fi decât sinuciderea. Aleargă deci, să răscumpere pistoalele amanetate la funcţionarul Perhotin, şi, pe drum, scoate în fugă banii din buzunar, banii pentru care îşi mânjise mâinile cu sângele părintesc. O, mai mult ca oricând are nevoie acum de bani: Karamazov o să moară, Karamazov o să-şi tragă un glonte în cap, dar moartea lui trebuie să rămână bine întipărită în amintirea tuturor! Nu degeaba are suflet de poet, nu degeaba îşi iroseşte viaţa ca pe o lumânare aprinsă la ambele capete! «Mă duc la ea, da, la ea! Acolo am să fac un zaiafet de toată frumuseţea, o petrecere de pomină, un chiolhan despre care să se vorbească peste ani! în mijlocul ţipetelor sălbatice şi al cântecelor pătimaşe, in mijlocul dansurilor învăpăiate ale ţiganilor, am să închin paharul, urând fericire femeii adorate în viaţa nouă spre care se îndreaptă, şi pe urmă, acolo, la picioarele ei, am să-mi zbor creierii, împlinindu-mi singur osânda! Şi-n veci n-o să-l uite pe Mitea Karamazov, o să-şi dea seama cît a iubit-o bietul Mitea, şi inima îi va lăcrima, înduioşată de soarta lui!» E ceva teatral, romantic, fireşte, o exaltare, o fantezie sălbatică, dezlănţuită fără măsură – karamazoviană – şi o mare doză ie sentimentalism, dar în acelaşi timp mai e încă, ceva, domnilor juraţi, ceva care strigă în sufletul lui, îi frământă creierii, îi otrăveşte viaţa! Şi acest ceva este conştiinţa, domnilor juraţi, sunt mustrările ei necruţătoare, osânda ei! Pistolul însă le va împăca pe toate, e singura ieşire din impas, alta nu există, şi apoi... apoi, ştiu eu dacă în momentul acela Karamazov s-a gândit ce va fi dincolo şi dacă în general un Karamazov poate să-şi pună întrebarea hamletiană «a fi sau a nu fi?» Nu, domnilor juraţi, Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi!”

Ippolit Kirillovici descrise apoi în amănunţime pregătirile lui Mitea în vederea plecării la Mokroe, scena petrecută acasă la Perhotin, tot ce-a făcut şi a vorbit în băcănia fraţilor Plot-nikov, în fine, întâmplarea cu surugiii. Menţiona o mulţime de cuvinte, expresii şi gesturi de ale lui, bazându-se pe declaraţiile martorilor, şi reuşi să închege un tablou de un efect covârşitor asupra auditoriului. Impresia era cu atât mai puternică cu cât faptele erau privite în ansamblu şi conjugate. Nu mai putea să încapă nici o îndoială, omul acesta care se agita cu atâta frenezie şi care nici nu se mai gândea măcar să se ferească, era incontestabil vinovat. „Nu mai avea de ce să se ferească, spuse procurorul. De două sau de trei ori era cât pe ce să se dea de gol, făcea nişte aluzii atât de transparente, încât puţin mai lipsea ca să mărturisească totul (aici se referi din nou la declaraţiile celor anchetaţi). Până şi surugiului îi strigase pe drum: «Ştii tu pe cine duci? Un criminal!» Totuşi, nu putea încă să dea totul pe faţă; trebuia mai întâi sa ajungă la Mokroe, ca să-şi încheie poemul. Dar ce-l aştepta acolo, nefericitul? Trebuia să vină la Mokroe pentru ca, din prima clipă aproape, să vadă şi să înţeleagă, în sfârşit, că rivalul căruia îi acorda drepturi «netăgăduite» nu era poate chiar atât de sigur pe situaţie cum credea el, că urările lui de fericire pentru o viaţă nouă, închinarea pe care se gândea s-o facă iubitei, nu erau nici aşteptate, nici dorite. Dar, domnilor juraţi, sunt lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi din dosarul instrucţiei prealabile. Triumful lui Karamazov asupra rivalului este deplin, şi atunci, o, atunci începe o nouă criză, poate cea mai teribilă din câte i-a fost dat să trăiască şi va mai trăi vreodată sufletul acesta! Trebuie să recunoaştem deschis, domnilor, exclamă Ippolit Kirillovici, că răzbunarea naturii călcate în picioare şi a unei conştiinţe împovărate de crimă e mai cumplită decât orice pedeapsă pe care