ar putea-o da justiţia pământească! Mai mult chiar, justiţia pământească şi pedeapsa statornicită de ea uşurează într-un fel osânda la care-l supune natura. Osândirea unui criminal e o necesitate pentru un condamnat, salvarea lui din ghearele deznădejdii, fiindcă nu-mi pot închipui groaza şi suferinţele morale pe care le va fi încercat Karamazov în clipa când şi-a dat seama că ea îl iubeşte într-adevăr, că de dragul lui îl respinge pe «fostul» ei amant cu drepturi «netăgăduite», că pe el îl cheamă şi numai cu el doreşte să înceapă o viaţă nouă, făgăduindu-i fericirea, şi asta tocmai când pentru el totul s-a terminat, când nu mai există nici o posibilitate de scăpare! Trebuie să menţionez în treacăt un lucru ce mi se pare esenţial pentru a înţelege pe deplin situaţia reală a inculpatului în momentul acela: femeia aceasta, căreia îi închinase toată dragostea lui, a rămas pentru el până la sfârşit, adică până când a fost arestat, o fiinţă inaccesibilă, dorită cu pasiune, dar inaccesibilă. Dar de ce, de ce nu şi-a zburat creierii atunci, ce l-a făcut să renunţe la planul lui iniţial, să uite chiar şi unde a pus pistolul? Tocmai setea aceea pătimaşă de iubire, speranţa de a o satisface acolo, pe loc, l-au oprit. In fumul beţiei, îşi înlănţuie strâns iubita care chefuieşte cot la cot cu el, e fermecat, o vede mai ispititoare ca niciodată, nu se mai dezlipeşte de dânsa, o admiră, se topeşte tot în faţa ei. Văpaia ce-l mistuie a izbutit să înăbuşe pentru o clipă nu numai teama de a fi arestat, dar şi mustrările de conştiinţă! Pentru c clipă, o, numai pentru o clipă! încerc să-mi închipui starea în care se afla sufletul acestui criminal, subjugat concomitent de trei elemente diferite, care puseseră cu totul stăpânire pe el: în primul rând, beţia, fumul şi zarva petrecerii, tropotele dansatorilor, cântecele şi ea, îmbujorată de băutură, cântând şi dansând, beată, râzând cu ochii în ochii lui! În al doilea rând, speranţa înviorătoare, ascunsă undeva în adâncul inimii, că deznodământul fatal e încă departe, sau cel puţin n-a sosit încă, va fi amânat poate pe a doua zi, dimineaţa, când vor veni oamenii stăpânirii sa-l ridice. Prin urmare, mai sunt câteva ceasuri, şi asta înseamnă mult, nemăsurat de mult! În câteva ceasuri cine ştie câte nu se pot întâmpla! Bănuiesc că starea lui sufletească era foarte apropiată de a unui condamnat la moarte în drum spre eşafod ori spre spânzurătoare: în faţa lui se deschide o stradă lungă, nesfârşit de lungă, pe care convoiul trebuie s-o străbată la pas printre mii de oameni, ca după aceea să cotească pe o altă stradă, şi abia atunci, departe, la capăt, se va zări şi piaţa blestemată! La început, în clipa cînd purcede la drum, condamnatul, stând în căruţa infamiei, se simte probabil ca şi când ar avea înainte o viaţă întreagă fără de sfârşit. Mereu alte case trec prin faţa ochilor, căruţa merge mai departe – nu-i nimic, mai e mult până la cotitură – şi osânditul se uită cu bărbăţie în dreapta şi-n stânga, la miile de spectatori indiferenţi sau curioşi, care-l sorb cu privirea, şi i se pare că tot mai este şi el un om ca toţi oamenii. Căruţa coteşte; nu-i nimic, nu-i nimic, mai are de străbătut o uliţă întreagă. Una câte una, casele rămân îndărăt şi el tot se mai gândeşte: «Au mai rămas încă destule». Şi aşa până când ajunge în piaţă. Cred că în aceeaşi stare de spirit era şi Karamazov atunci. «N-au avut când să prindă de veste, se gândeşte el, mai am încă răgaz să caut, sigur că da am tot timpul să ticluiesc un plan de apărare, să văd cum aş putea să le ţin piept, deocamdată însă, deocamdată, e prea puternică ispita!» Dar, oricât de tulbure şi întunecat e sufletul lui, reuşeşte totuşi să pună deoparte jumătate din banii cu care a venit şi să-i ascundă într-un cotlon, undeva, altfel nu-mi explic unde au putut să dispară o mie cinci sute de ruble din cele trei mii pe care abia le luase de sub perna tatălui său. Nu e prima oară că se află la han, la Mokroe, a mai fost o data acolo şi a chefuit două zile în şir. Nu e chiar atât de străin de casa aceea bătrânească, mare, de bârne, îi cunoaşte toate surele, toate pridvoarele... Presupun că o parte din bani au fost ascunşi în aceeaşi noapte acolo, în casă, cu puţin înainte de arestare, în vreo crăpătură sau în vreun ungher, poate chiar sub duşumea sau în pod, sub acoperiş. Pentru ce? Cum, pentru ce? Catastrofa putea să se producă din moment în moment, şi dumnealui nu apucase încă să se gândească serios cum s-o întâmpine, şi nici nu avea timp de aşa ceva, şi apoi era şi ameţit, i se învârtea capul, dânsa îl ţinea prins în mreje, iar banii, da, banii sunt de folos în orice împrejurare! Când ai bani, eşti cineva oriunde ai fi. Poate vi se pare ciudat că un om mai e în stare să facă asemenea calcule practice într-o clipă ca asta! Chiar el însă ne-a asigurat că, în urmă cu o lună, tot aşa, într-un moment critic de adâncă frământare sufletească, i-a trecut prin minte să pună deoparte jumătate din banii încredinţaţi de doamna Verhovţeva şi să-i coasă în chip de amuletă; chiar dacă n-ar fi decât o minciună, aşa cum vom dovedi îndată, înseamnă că ideea asta nu era ceva nou pentru Karamazov, că s-a mai gândit la ea. Mai mult, presupune că atunci când a declarat anchetatorilor că separase jumătate din cele trei mii de ruble şi le cususe într-o pungă (care în realitate n-a existat niciodată), a născocit toată povestea pe loc, tocmai fiindcă avea experienţa lucrului acestuia: nu trecuseră nici două ore de când, într-un moment de inspiraţie, dosise undeva, într-un cotlon din hanul de la Mokroe, pentru orice eventualitate, până a doua zi dimineaţa, jumătate din banii furaţi, ca să nu se găsească nimic asupra lui. Două