abisuri, domnilor juraţi, aduceţi-vă aminte că în sufletul unui Karamazov, aşa cum spuneam mai înainte, pot să existe în acelaşi timp două abisuri! Am scotocit toată casa şi n-a fost chip să descoperim nimic. Poate că banii mai sunt şi acum acolo, dacă nu cumva vor fi dispărut chiar a doua zi şi se află în clipa de faţă în posesia inculpatului. În orice caz, când a fost arestat, se afla împreună cu iubita lui; ea stătea culcată pe pat, iar el, în genunchi lângă dânsa, cu braţele întinse ca în extaz – părea că uitase de toate în momentul acela, nici măcar nu-i auzise intrând pe cei ce veniseră să-l aresteze. A fost luat prin surprindere, înainte de a fi apucat să pregătească un răspuns.

Şi acum iată-l aici, în faţa judecătorilor lui, în faţa celor care urmează să-i hotărască soarta. Domnilor juraţi, sunt împrejurări în cariera noastră când sufletul tresare înfiorat de teamă în faţa omului, când se nelinişteşte pentru el! Când ne imaginăm frica animalică pe care o simte criminalul văzând că totul este pierdut, deşi continuă să lupte, ferm hotărât să se împotrivească până la sfârşit. Când instinctul de conservare, de autoapărare, se trezeşte brusc în el şi, încercând să se salveze cu orice preţ, acuzatul se uită întrebător în ochii tăi, aţintind asupra ta o privire pătrunzătoare, chinuită, nu te mai slăbeşte o clipă, te studiază, îţi cercetează chipul, caută să-ţi citească gândurile, aşteaptă să vadă din ce parte va fi atacat, făurind într-o secundă în mintea lui răvăşită mii de planuri şi în acelaşi timp fiindu-i teamă să nu scape o vorbă fără rost! Atât de înjositoare sunt momentele acestea pentru sufletul omenesc, atât de spinoasă şi crâncenă trecerea prin vămile văzduhului, atât de groaznică e râvna aceasta sălbatică de animal hăituit, care vrea să-şi scape pielea cu orice preţ, încât uneori chiar anchetatorul are o strângere de inimă şi se simte cuprins de milă faţă de criminal! Cunoaştem aceste împrejurări fiindcă le-am văzut cu ochii noştri. La început, năuc şi speriat, a lăsat să-i scape câteva cuvinte compromiţătoare: «Am vărsat sânge... Trebuie să-mi primesc pedeapsa!» a exclamat el. Şi-a venit însă numaidecât în fire. Nu şi-a pregătit încă răspunsul, nu ştie prea bine ce trebuie să spună, dar e gata să nege cu încăpăţânare, fără să aducă nici o dovadă: «Nu sunt vinovat de moartea tatălui meu!» Iată deocamdată pavăza la adăpostul căreia mai nădăjduieşte încă să poată ridica o baricadă. Şi, fără să mai aştepte întrebările anchetatorilor, încearcă să explice vorbele nosocotite ce i-au scăpat în primul moment, declarând că se consideră totuşi vinovat, dar numai de moartea slugii Grigori. «De mâna mea a murit, recunosc, sunt vinovat, dar cine l-a ucis atunci pe tata, domnilor, cine, dacă nu eu?» închipuiţi-vă, el ne întreabă pe noi, tocmai pe noi, care veniserăm anume ca să-l interogăm! Reţineţi, vă rog, aceste cuvinte care vor să preîntâmpine orice întrebări: «Cine, dacă nu eu?» Viclenia lui instinctivă, naivitatea şi nerăbdarea atât de caracteristice Karamazovilor! «Nu eu l-am ucis, susţine el, nici să nu vă gândiţi c-aş fi putut face o faptă ca asta! Am vrut să-l ucid, domnilor, ce-i drept, am avut intenţia asta, mărturiseşte el în pripă (o, mereu se grăbeşte să anticipeze dumnealui!), dar sunt nevinovat, nu l-am ucis eu!» Vrea să ne facă o concesie destăinuindu-ne c-ar fi avut intenţia să-l ucidă, ca să vedem cât este de sincer şi să ne convingem că într-adevăr nu este el ucigaşul. O, în asemenea situaţii, criminalul este de multe ori teribil de imprudent şi de credul! Şi atunci, în aparenţă cu totul întâmplător, anchetatorii îi pun cea mai naivă întrebare: «Nu cumva Smerdeakov e asasinul?» S-a întâmplat exact ceea ce era de prevăzut: a fost grozav de contrariat că l-am luat prin surprindere şi i-am jucat festa tocmai când se pregătea să-l acuze pe Smerdeakov şi nu aştepta decât un prilej potrivit pentru ca ipoteza aceasta să pară cât mai verosimilă. Cu firea lui excesivă, cade imediat în extrema cealaltă şi caută din răsputeri să ne demonstreze că Smerdeakov nu putea, nu era în stare să-l ucidă pe bătrân. Nu trebuie să-i daţi însă crezare, nu este decât un vicleşug, nici nu se gândeşte măcar să renunţe la acuzaţia pe care voia s-o pună în sarcina lui Smerdeakov; dimpotrivă, va recurge din nou la ea mai târziu, pentru că nu există altcineva asupra căruia ar putea să arunce vina, dar va aştepta o altă ocazie, fiindcă deocamdată i s-au stricat socotelile. Va reveni totuşi asupra ei – poate mâine sau chiar peste câteva zile – când se va ivi un moment prielnic, momentul când va putea exclama în sfârşit: «Vedeţi, eu însumi am combătut ipoteza cu Smerdeakov mai stăruitor chiar decât dumneavoastră, vă aduceţi aminte – nu-i aşa? – dar acum m-am convins, el l-a omorât pe bătrân, cine altul putea s-o facă dacă nu el?» Până una alta însă se mulţumeşte să nege totul cu înverşunare; nerăbdarea şi mânia de care e stăpânit îi inspiră însă cea mai neverosimilă şi mai copilăroasă explicaţie: acuzatul caută să ne încredinţeze că într-adevăr s-a uitat pe fereastră, dar că s-a întors intimidat şi a plecat. Lucrul cel mai grav pentru el este că nu cunoaşte toate circumstanţele, habar n-are ce a declarat Grigori despre care nu ştie că a înviat din morţi. Se procedează la percheziţia corporală. Formalitatea aceasta îl scoate din fire, dar în acelaşi timp îl face să prindă curaj; asupra lui nu se găsesc decât jumătate din bani, restul a dispărut ca prin farmec. Abia atunci, probabil, enervat peste măsură şi continuând să nege totul cu încăpăţânare, îi vine în minte prima oară ideea cu amuleta. Cu siguranţă însă că el îşi dă seama cât e de absurdă, şi asta îl munceşte, îl roade cumplit, nu ştie cum să facă să pară cât mai plauzibilă, cum să combine lucrurile ca să iasă un roman cât mai veridic. În asemenea cazuri, înainte de toate, instrucţia nu trebuie să-i lase nici un răgaz criminalului să se