pregătească, ci să intervină brusc, luându-l prin surprindere, în aşa fel, încât să-şi dea pe faţă gândurile cele mai ascunse, cu toată naivitatea contradicţiilor şi inconsistenţa lor trădătoare. Singurul mijloc de a-l face pe criminal să vorbească este să-i comunici pe neaşteptate, la un moment dat – în aparenţă ca din întâmplare – un fapt nou, o circumstanţă extrem de importantă, dar pe care nu putea nici s-o prevadă, nici măcar s-o bănuiască. Şi noi ţineam de mult, da, de mult în suspensie surpriza aceasta – în speţă, declaraţia lui Grigori cu privire la uşa pe care inculpatul o lăsase deschisă la plecare. Uitase cu totul de uşă, nici prin gând nu-i trecea că Grigori ar fi putut s-o vadă. Efectul a fost într-adevăr formidabil. Inculpatul a sărit ca ars şi a început să zbiere: «Smerdeakov, Smerdeakov l-a ucis!» dând astfel în vileag, fără să vrea, gândul ascuns, ideea în care îşi punea toate speranţele, şi cea mai neverosimilă în acelaşi timp, fiindcă Smerdeakov n-ar fi putut să-l omoare pe bătrân decât după ce inculpatul îl doborâse pe Grigori şi o luase la fugă. În clipa când i-am adus la cunoştinţă că Grigori văzuse uşa deschisă înainte de a se fi prăbuşit la pământ şi că, ieşind de la el din odaie, îl auzise pe Smerdeakov cum gemea după peretele de scânduri, Karamazov, ca şi când i-aş fi dat lovitura de graţie, a rămas năucit. Stimatul meu coleg, spiritualul Nikolai Parfenovici, mi-a mărturisit mai apoi că în momentul acela i-a fost milă de el, încât i-au venit lacrimile în ochi; atunci, ca să dreagă lucrurile, inculpatul s-a grăbit să ne servească imediat povestea cu faimoasa amuletă: «Fie, s-a hotărât el, în sfârşit, dacă-i aşa, să vă spun cum a fost!» Domnilor juraţi, v-am arătat adineauri de ce mi se pare atât de absurdă legenda cu banii cusuţi în amuletă cu o lună înainte, şi absurdă încă e puţin zis; cred că nu se putea scorni ceva mai dubios decât această explicaţie în cazul de faţă. Chiar dacă ar fi să punem un rămăşag, mă îndoiesc că s-ar găsi cineva care să născocească o poveste mai neverosimilă. Nu e mai puţin adevărat însă că în asemenea ocazii poţi foarte bine să înfunzi şi să reduci la tăcere pe «romancier», tocmai în clipa când se socoate triumfător, cu ajutorul unor mici amănunte, acele amănunte în care este atât de bogată realitatea şi pe care aceşti nefericiţi creatori involuntari de romane le neglijează de obicei, sau poate chiar nici nu se gândesc la ele, considerându-le complet insignifiante şi perfect inutile. Au altă treabă dumnealor, în momentul acela, decât să-şi piardă vremea cu mărunţişuri! Când mintea lor făureşte o construcţie atât de măreaţă, cum îşi permite cineva să se ocupe de bagatele! Tocmai din pricina asta cad în capcană! Bunăoară, inculpatul e întrebat: «Bine, dar de unde ai luat materialul din care ţi-ai confecţionat amuleta, cine ţi-a cusut-o?» «Am cusut-o singur, cu mâna mea.» «Şi de unde ai luat materialul?» Inculpatul începe să se enerveze, i se pare pur şi simplu jignitor, e chiar sincer indignat, da, da, indignat, vă rog să mă credeţi, că i se pot pune asemenea întrebări! Aşa sunt toţi. «Am rupt un petic dintr-o cămaşă.» Perfect. Prin urmare, mâine dimineaţă o să găsim printre rufele dumitale o cămaşă ruptă din care lipseşte o fâşie. Şi gândiţi-vă, domnilor juraţi, că în cazul când am fi găsit într-adevăr (şi era imposibil să nu dăm peste ea în vreo valiză sau în scrin dacă ar fi existat în realitate), cămaşa asta ar fi constituit o probă, da, o probă palpabilă în favoarea declaraţiilor lui! E un lucru pe care acuzatul nu l-a înţeles. «Nu-mi amintesc în ce am cusut banii, poate nu era o cămaşă, ci o bonetă de-a gazdei.» «Ce bonetă?» «Am luat-o de la dânsa din casă, era o vechitură, un petic de percal.» «Ţii minte precis » «Nu, nu-mi aduc prea bine aminte...» Şi îşi iese din sărite, e furios, deşi, gândiţi-vă şi dumneavoastră, cum se putea să nu-şi amintească? în momentele cele mai cumplite din viaţă, bunăoară când un condamnat e dus la eşafod, tocmai asemenea detalii se imprimă mai adânc în memorie. Nenumărate lucruri s-ar putea să i se şteargă din minte, în schimb, un acoperiş verde, zărit în treacăt pe drum, sau cioara de pe crucea bisericii sunt amănunte pe care nu le mai poate uita. Aşa şi în cazul prezent; ca să-si coasă amuleta, inculpatul s-a ascuns probabil de cei din casă; e imposibil deci să nu ţină minte teama umilitoare pe care a simţit-o atunci când stătea pierit să nu intre cineva în odaie şi să-l surprindă cu acul în mână, cum sărea în sus la orice zgomot şi fugea repede după paravan (fiindcă există un paravan la el în cameră)... Dar, domnilor juraţi, ce sens are să intru în atâtea amănunte, să vă plictisesc cu tot felul de mărunţişuri? exclamă deodată Ippolit Kirillovici. Lucrurile astea au totuşi un sens, tocmai pentru că inculpatul, până în clipa de faţă, se încăpăţânează să stăruie asupra unei prezumţii absurde! în ultimele două luni, adică din noaptea fatală şi până astăzi, n-a fost în stare să explice nimic, sa aducă nici un fapt probatoriu pentru a susţine declaraţiile lui fanteziste de la început; «astea sunt fleacuri, pretinde el, nimicuri fără nici o importanţă, trebuie să mă credeţi pe cuvânt!» O, am fi bucuroşi să-l credem, din toată inima am vrea să-l credem, chiar fără altă dovadă decât cuvântul lui! Doar nu suntem nişte şacali însetaţi de sânge omenesc! Daţi-ne, vă rog, indicaţi-ne un singur fapt care să pledeze în favoarea inculpatului, şi vom fi cei mai fericiţi, dar un fapt palpabil, real, şi nu nişte simple deducţii bazate pe expresia feţei acuzatului, aşa cum a făcut fratele lui, sau presupunerea că atunci când s-a bătut cu pumnul în piept a vrut cu siguranţă să-i arate amuleta, deşi afară era întuneric beznă. Vom înregistra cu bucurie acest fapt nou şi vom fi primii care să renunţăm la toate