capetele de acuzare, ba chiar vom fi gata să le combatem. Deocamdată însă justiţia îşi cere drepturile, şi suntem obligaţi să stăruim în acuzaţiile pe care i le aducem, fără să renunţăm la nimic.”

Ippolit Kirillovici puse apoi concluziile, încheindu-şi astfel rechizitoriul. Era febril, vocifera, cerând răzbunare pentru sângele vărsat, sângele unui părinte ucis de propriul său fiu cu „scopul mârşav de a-l jefui”. Insistă cu toată energia asupra tragicei înlănţuiri strigătoare la cer a faptelor. „Orice v-ar spune în pledoaria sa apărătorul, al cărui talent oratoric se bucură de atâta faimă, adăugă el, divulgându-şi simţămintele fără să vrea. Oricâtă zguduitoare elocinţă ar desfăşura, mizând pe sensibilitatea dumneavoastră, nu trebuie să uitaţi nici o clipă că vă aflaţi aici în templul justiţiei noastre. Nu uitaţi că sunteţi apărătorii dreptăţii noastre, apărătorii sfintei noastre Rusii, a temeliilor sale, a familiei sale, a tot ce are ea mai de preţ! Da, dumneavoastră reprezentaţi aici întreaga Rusie şi sentinţa rostită de domniile-voastre va răsuna nu numai în această incintă, ecoul ei se va răspândi până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, şi toată ţara va asculta cuvântul apărătorului şi pe cel al judecătorilor ei, va primi cu bucurie sau va fi adânc întristată de sentinţa pe care domniile-voastre veţi găsi cu cale s-o daţi. Cruţaţi-i o nouă suferinţă, nu înşelaţi aşteptările Rusiei, troica fatală zboară mai departe, ducându-ne poate la pieire! E mult de când Rusia stă cu braţele întinse, strigându-ne să stăvilim goana ei, iureşul acesta năprasnic, turbat! Şi dacă celelalte popoare se dau deocamdată la o parte din calea vijelioasei troici care aleargă înainte dezlănţuită, nu se ştie dacă ele se feresc din respect, cum ar fi dorit poetul, sau cu groază – e un lucru la care vă cer să vă gândiţi. Cu groază şi poate şi cu dezgust, şi încă este spre binele nostru că se feresc din drumul ei, dar vă întreb ce-o să fie când nu vor mai vrea să se dea la o parte şi se vor ridica în calea fantasmei zburătoare ca un zid inexpugnabil şi vor curma zănatica dezlănţuire a desfrâului nostru, vrând să se salveze şi, o dată cu ele, sa salveze cultura, civilizaţia! De mult au început să se audă în Europa glasuri alarmate. Şi zvonul lor e din ce în ce mai puternic. Nu le puneţi la încercare, nu sporiţi ura lor crescândă printr-o sentinţă care ar putea să justifice paricidul!”...

Într-un cuvânt, deşi se înfierbântase peste măsură, Ippolit Kirillovici deveni totuşi foarte patetic spre sfârşit şi finalul fu într-adevăr de un efect colosal. Terminând, procurorul se grăbi să părăsească sala de şedinţe şi puţin mai lipsi ca să-şi piardă cunoştinţa după ce trecu în camera de alături. Şi, cu toate că nimeni în sală nu se gândi să-l aplaude, discursul lui avu darul să-i mulţumească pe oamenii serioşi. Nu tot atât de mulţumite se arătară doamnele; la drept vorbind însă şi dumnealor apreciaseră elocinţa procurorului, cu atât mai mult cu cât nu li se părea chiar atât de primejdioasă şi se aşteptau ca Fetiukovici să facă minuni. „În sfârşit, acum trebuie să ia şi el cuvântul şi o să le închidă gura la toţi!” Toate privirile erau aţintite asupra lui Mitea; tot timpul cât vorbise procurorul, rămăsese tăcut, strângând din măsele, cu braţele la piept şi ochii în pământ. Doar câteodată ridica fruntea şi asculta cu luare-aminte, mai cu seamă atunci când era pomenit numele Gruşenkăi. Şi cum vorbitorul găsise cu cale să citeze la un moment dat părerea lui Rakitin despre dânsa, un zâmbet înveninat şi dispreţuitor îi strâmbase buzele şi murmurase destul de desluşit: „Bernarzii!” Iar mai apoi, când Ippolk Kirillovici povestise cum îl interogase la Mokroe, hărţuindu-l cu tot felul de întrebări, Mitea înălţase capul şi-l ascultase până la capăt cu o nemăsurată curiozitate. Într-un timp chiar fusese cât pe ce să sară de la locul lui şi să intervină, dar se răzgândise, mulţumindu-se să ridice dispreţuitor din umeri. Finalul rechizitoriului şi în special capacităţile pe care le dovedise procurorul la Mokroe cu prilejul anchetei fură comentate cu prisosinţă de elita oraşului, care făcea tot felul de glume şi ironii pe socoteala lor: „Nu l-a răbdat inima sa nu-şi scoată meritele în vileag”, vorbea lumea. Şedinţa fu suspendată, dar pauza nu ţinu mai mult de un sfert de oră sau douăzeci de minute. Discuţiile se înfiripară pe loc, întrerupte ici-colo de exclamaţii. Am reţinut câteva din părerile ce mi-au ajuns la ureche:

— Un rechizitoriu foarte serios! constată într-un grup un domn cu o figură încruntată.

— Prea multă psihologie, opina altcineva.

— Dar tot ce-a spus este adevărat, are perfectă dreptate!

— În orice caz, a fost la înălţime.

— Aţi văzut cum a pus concluziile?!

— Dar şi nouă aţi văzut ce ştampilă ne-a pus! se amestecă în discuţie un al treilea. Vă aduceţi aminte ce spunea la început, că toţi suntem la fel cu Feodor Pavlovici?

— Şi în încheiere a afirmat acelaşi lucru. Ei, uite, aici, s-avem iertare, dar minte.

— Da, şi apoi au fost câteva lucruri cam neclare.

— S-a cam înfierbântat!

— E nedrept, zău e nedrept!

— Totuşi, e foarte abil şi a ştiut cum s-o întoarcă. A aşteptat el cât a aşteptat, dar acum şi-a dat drumul! He-he!

— Să-l auzim şi pe apărător! în alt grup, alte păreri:

— Ce rost avea să-l atace pe avocatul de la Petersburg, ştiţi, când cu „elocinţa care mizează pe sensibilitate”?

— Da, şi-a cam dat în petic!

— L-a luat gura pe dinainte.

— Aşa e el, nervos!

— Râdem noi, dar cum s-o fi simţind acuzatul?!

— Adevărat, ce o fi în sufletul lui Mitenka?

— Să auzim ce va spune apărarea, în al treilea grup:

— Cine-i cucoana aceea cu lornion – o vezi? – aceea grasă, de la capătul rândului?

— Este nevastă de general, adică fostă, fiindc-a divorţat de bărbatu-său, o cunosc bine!

— De-aia, pesemne, poartă lornion.

— O paţachină!

— Ba mie mi se pare destul de picantă!

— Dar blonda aceea de alături, ce zici! Parcă-i mai nostimă!

— Frumos l-au mai încuiat la Mokroe!

— Aşa e, dar nu l-a răbdat inima şi ne-a mai spus încă o dată povestea.